irina ionescu-homoriceanu

Dangăt de clopot

2012-02-22T15:56:00.000+02:00

Deschid ferestra să intre lumi. Odată cu vântul. Te simt, dar cât ești de departe, dragul meu. Dacă intr-o zi vei pleca și nu vei mai veni am să trimit zvon după tine.

Ce mare e lumea. E infinită.

Ieri, te țineam în brațe de ape și azi, ca un grăunte de nisip, te ascunzi de mine. In val.

Totu’i suspendat. Ce amețeală să nu te văd.

Sun. Sun ca un clopot. Stins și făr’ de orizont. Un dangăt, două… Doare.

Mă ridic din patul acesta să deschid fereastra. Și las vântul să mi te aducă.

Toruk macto

2012-02-15T20:54:00.001+02:00

Ai urcat în mine, încet, ca alpinistul care cucerește Everestul. Cu pioleți mi te-ai înfipt în suflet. Cu vântul mi-ai alungat zăpezile din ochi. Ți-ai pus cortul în clavicula dreaptă. La adăpost de avalanșele necuvintelor. Ai întins ancore peste tone de durere. Baloți de șpan. Vagoane de deșeuri toxice. Lampa de drumeție și-a găsit loc în atriul stâng. Acolo unde sângele sparge hotarele și inundă tărâmuri neștiute. În spatele urechii ai pus tabăra comunicațiilor. Fire nevăzute, antene diabolic de mici.

Ai montat toată tabăra. În mine. Încet. Meticulos. Și ai rămas. Nedat la o parte de vânt, de ploi, de înghețuri.

Meduzele din iarnă sau apa care arde

2012-02-10T20:31:00.000+02:00

" Apa care arde. Nu fiartă, nu fierbinte, nu clocotită. Şi, bun înţeles, nu figurată. Carevasăzică, nu votcă.

Noapte. Mal. Mare. Licurici în apă. Un fel de. De fapt, meduze mici, fluorescente. Apa care arde. Necunoscutul care împarte. Toiagul.

Lumina neştiută sapă. Nu ştii de unde vine şi nu vine şuvoi. E mică, deci sperie. Şi e puzderie. Aşa că îngrozeşte. Întruparea lichidă aşternută la picioare năpădeşte. Talpa îşi caută fostele stânci în nisipul tras de seară. Prin nări. Călcâiul scrâşneşte. Pământ mic şi mult. Nesigur. Pieptul caută într-acolo. Se duce singur înainte şi-şi ia, pe drum, sare din aer. Să-i fie curaj. Ochiul cuprinde îngust, gura îşi freamătă pofta. Deschisă. Întredeschisă. Cuminţită obrazului drept. Mâinile tac. Armistiţiu.

Omne ignotum pro magnifico. Necunoscutul pare minunat. O fi părut cândva. Demult. Acum e rost de plecare şi abia apoi de întrebare. Pe drum fugit. Erau doar licurici în apă. Meduze mici şi multe. Şi jumătăţi de oameni, descălecând de pe jumătăţi de inimi fragede. Înfigându-se cu tăgadă şi vrut adânc în fărâme. Ude. Copiii erau de mult în apă. Râzând. Trecând lumina printre degetele calde. Penumbrele se adânceau mai tare în nisip. Dar purtau grija neînspăimântaţilor. Să nu răcească. Şi, mai ales, să nu le intre apă în urechi.

Mă-ntreb doar unde pleacă frenezia atunci când credem că am fost udaţi destul. Când ne trunchiem. Când cei mari sunt plăpânzi şi departe de isprăvire. Când cruzii hohotesc de viaţă. Şi mestecă tot aerul în vene şi muşchi. Cu tunet. Şi nu scuipă nimic. Mă-ntreb şi cine de cine are grijă şi cine cui face cale. Stau pe creştet. Pe vârfuri. Privesc. Înghit. Nu mă-nec. Nu răspund. Nu uit.

Poate că nu e mare lucru să aduni sânge proaspăt în mijloc de obraz când ţi-e ruşine că ai vrut sau ai făcut ori tare-ai vrea şi ai mai face. Nu, nu e. Dar cum o fi să nu mai ai cu ce să-l strângi acolo, acolo pe umeri de mere? Să nu-ţi mai frângi mâinile a ciudă şi numai să le-mpreunezi a neuimire? Să nu mai întâmpini cu tropot. Să nu mai întâmpini? Să te uiţi la mâini şi să le vezi mânuţe. Să simţi cum îţi creşte părul şi să numeri noaptea de orice dinainte. Una.

Mă duc să caut meduze sub zăpadă. Alb în alb. Mic din mare. Licurici. Ai mâna caldă."

V-ați gândit vreodată la apa care arde?! E o licență, dragilor. O licență ce aparține unui scriitor de mare valoare. Numele ei este Anna Barton. Un scriitor pe care nu-l știu mulți. Bucurați-vă de acest text. O sensibilitate dusă la cele mai înalte limite.

Eu am trăit nopți fabuloase cu mare fosforescentă. Mi-am trecut mâinile prin apa asta care arde. Trupul mi-a fost mângâiat de apa luminoasă. O senzație... de neratat. Fascinant.

Lasă-te pătruns de bucuria apei care arde. Nu-ți înțepeni piciorele în nisip de frica ei.

Bucură-te de meduzele de sub zăpadă. Nu te speria de lumina din ele.

Giga (fâs) tv

2012-01-31T20:45:00.000+02:00

După cum știți, mulți dintre voi, s-a lansat noul post de televiziune Giga Tv. Am vrut să văd ce fac altfel, așa cum ei se prezintă, să văd cu ce vin în plus față de celelalte televiziuni. De aceea, până azi, nu am vrut să scriu nimic. Am să mă refer la 3 chestii care nu se fac, 3 chestii care scârțâie.
Unu... Giga Tv a pornit cu un mesaj de promovare bun, dar pus în practică prost. Mă refer la promo-ul de post care începe cu un text în engleză după care urmează trecerea către grosul promo-ului. În română. Mesajul în engleză spune că există un singur om în spatele căruia există o echipă. Ceea ce este adevărat, dar realizarea finală lasă de dorit. Nu există, frate, argument logic, clar, de a folosi un text într-o altă limbă. Ceea ce spune acel text poate fi transpus, cu ușurință, în românește. Gândirea "altfel" a Giga Tv nu înseamnă că cineva din acea echipă inventează roata și realizarea de promo-uri de post. Găselnița nu stă în picioare, domnilor. Promo-ul de post are și el niște indicii de urmat. Doar că, de regulă, promo-urile se fac după ureche. Se inventează lucruri și ne trezim că avem promo-uri cam jenate. Dar se spune că sunt "altfel". In-corect. Complet. Promo-ul de post GigaTv are mai bine de 3 minute, montat pe aceeași muzică care se repetă obsesiv și deranjant. Mă-ntreb de ce nu au ales o variantă de mai multe promo-uri, mai scurte, cu diferitele vedete, pe aceeași coloană sonoră, date în cascadă. Era mai logic și aveau alt impact.
Doi... La orice început de televiziune, fie ea mai mică sau mai mare, ar trebui să se ia în discuție baza de imagini, o arhivă de imagini. Se lucrează "la perete" înainte de lansarea oficială a oricărui post tv. În acest timp ar trebui să se pună accent pe această bază de imagini. De aia e televiziune. Din păcate, nu se întâmplă așa și-n realitate. Toate posturile tv (relativ) mici au lăsat pe planul doi acest capitol și s-au lansat la apă cu o arhivă de imagini insuficientă, de slabă calitate. Urmarea e una singură - se monteaza știrile, de exemplu, cu imagini de foarte proastă calitate, din fotografii. Asta dă, de fapt, imaginea clară, în lumea televizioniștilor, a seriozității, a profesionalismului noului post tv.
Trei... Bâlbele de sunet pe jurnalele de știri, pe transmisiile din redacție cu vreun reporter arată o neatenție la detaliile care fac diferența. Nu zice nimeni că nu se întâmplă și la case/ posturi tv mai mari. Am văzut și auzit greșeli și la CNN, la TV5, la RAI. Asta nu scuză pe nimeni. Nici pe greii televiziunii, dar nici pe cei veniți de curând. Cât de mic și/sau nou ar fi ai exemple de profesionalism atât în țară cât și în străinătate. Trebuie doar să te uiți în jur. Jurnalele de știri de la Giga tv sunt pline de astfel de bâlbe pe sunet. Cei doi prezentatori se aud în spatele transmisiunilor live, în spatele știrilor montate, în spatele reporterului. Că se aud e una, dar nici nu e nimeni atent să audă că se întâmplă asta cu o frecvență foarte mare. Adică, producătorul de jurnal nu e atent la proprii lui prezentatori. Trist.

Sper că bâlbele de orice natură ale celor "altfel" de la GigaTv vor fi altfel de dese. Spre deloc. Dacă vor să conteze. Pentru că există, acolo, oameni faini care știu să fie altfel.

La multi ani, Marin Moraru!

2012-01-31T15:42:00.000+02:00

Marin Moraru - o viață frumoasă, un actor demn de admirat, un om frumos.

8 decenii de film - Oscar 2012

2012-01-26T19:22:00.001+02:00

Acesta este afișul. Două vorbe despre el. Să știm și noi cu ce se mânâncă, zic. Afișul galei celebrează 8 decenii de cinema. 8 pelicule sunt reprezentate pe afiş: "Pe aripile vântului/ Gone with the Wind" (1939), "Casablanca" (1943), "Uriaşul/ Giant" (1956), "Sunetul muzicii/ The Sound of Music" (1965), "Naşul/ The Godfather" (1972), "Şoferul doamnei Daisy/ Driving Miss Daisy" (1989), "Forrest Gump" (1994) şi "Gladiatorul" (2000).

Toate, înafară de "Uriaşul", lui George Stevens (premiat pentru regie) au câştigat premiul Oscar pentru cel mai bun film.

Gala, din 26 februarie, va avea loc, ca în fiecare an, la Kodak Theater, si va fi prezentată de Billy Crystal.

Iată și nominalizările...

Cel mai bun film

Nominalizări:

The Artist: Thomas Langmann

The Descendants: Jim Burke, Alexander Payne, Jim Taylor

Extremely Loud & Incredibly Close: Scott Rudin

The Help: Brunson Green, Chris Columbus, Michael Barnathan

Hugo: Graham King, Martin Scorsese

Midnight in Paris: Letty Aronson, Stephen Tenenbaum

Moneyball: Michael De Luca, Rachael Horovitz, Brad Pitt

The Tree of Life: Nominees to be determined

War Horse: Steven Spielberg, Kathleen Kennedy

Cel mai bun actor

Nominalizări:

Demián Bichir pentru A Better Life

George Clooney pentru The Descendants

Jean Dujardin pentru The Artist

Gary Oldman pentru Tinker Tailor Soldier Spy

Brad Pitt pentru Moneyball

Cea mai bună actriță

Nominalizări:

Glenn Close pentru Albert Nobbs

Viola Davis pentru The Help

Rooney Mara pentru The Girl with the Dragon Tattoo

Meryl Streep pentru The Iron Lady

Michelle Williams pentru My Week with Marilyn

Cel mai bun actor în rol secundar

Nominalizări:

Kenneth Branagh pentru My Week with Marilyn

Jonah Hill pentru Moneyball

Nick Nolte pentru Warrior

Christopher Plummer pentru Beginners

Max von Sydow pentru Extremely Loud & Incredibly Close

Cea mai bună actriță în rol secundar

Nominalizări:

Bérénice Bejo pentru The Artist

Jessica Chastain pentru The Help

Melissa McCarthy pentru Bridesmaids

Janet McTeer pentru Albert Nobbs

Octavia Spencer pentru The Help

Cel mai bun director

Nominalizări:

Woody Allen pentru Midnight in Paris (2011)

Michel Hazanavicius pentru The Artist (2011)

Terrence Malick pentru The Tree of Life (2011)

Alexander Payne pentru The Descendants (2011)

Martin Scorsese pentru Hugo (2011/II)

Previziuni?

Cel mai bun film sper că va fi ales The artist.

Cel mai bun actor va fi greu de ales. Bătălia se va da, cred eu, între DuJardin (The artist) și Clooney (The Descendants). Mi-a placut Brad Pitt extrem de tare în Moneyball. Poate avem o surpriză.

Cea mai bună actriță... greu și aici. Se duelează nume mari și interpretări geniale. Duelul final cred că va fi între Michelle Williams (My week with Marlyn) și Viola Danis (The Help). Streep face din nou un rol magistral în The Iron Lady, iar mie mi-a plăcut Rooney Mara (The girl with a dragon tatoo) suficient de mult, dar nu cred că e de Oscar. Nu încă.

Voi ce preferințe aveți?

Un om NEoarecare

2012-01-22T16:28:00.004+02:00

Să fiu picătură de vis sau de înger, să curg precum pământul prin pâlnia anotimpurilor tale. Să mă-nfior de izbirile încă reci ale pleoapelor proaspăt trezite de mirosul cafelei.

N-am înțeles că tu erai parte din Lumină, iar eu eram blocat în întuneric. N-am înțeles că erai parte din dâra de liniște. Și m-am pierdut printre cețuri. Purpurii.

Te iubesc, milonga mi amor!

P.S. Alina, ai fost muză, într-adevăr. Îți mulțumesc pentru delicatețea de care ai dat dovadă. Nu am vorbe să spun cât de mult am greșit. Ai fost extrem de generoasă cu mine. Chapeau!

Mușcătura cuvintelor lipsă

2012-01-20T03:53:00.000+02:00

Cu tot cuvântul, cu tot surâsul

Cu toată privirea, cu toată mângâierea

Mă apropii de apă.

Bându-ți sărutul
Lumina feței tale, lumina trupului meu.

Este rugăciune iubirea mea pentru tine.

Mă dăruiesc brațelor tale

Cu teamă și liniște,

Cu rugă pe buze, rugă în suflet.

E cântec mut, privire de orb.

Secret dezvăluit.

Roxi-Poxi-Omana-Octi-Tzuca - o feerie de prietenie

2012-01-17T06:32:00.000+02:00

E feerie mare'n cartier. Se bat tobele, se frapează șampania, liubemurile sclipesc de prin cutii... Ce mai! E ziua prințesei furnicuțelor, Roxi. Ce zaiafet!

A fost odată ca-n povești o furnicuță minunată. O cheamă Roxi. Eu îi spun Țuca. E mai zglobiu, mai viu. Îmi place să-i spun așa pentru că așa e ea - veselă, plin de splendoare, zlobie, pusă pe șotii, sufletistă, dar plină de nerv. E dată'n zbanț.

Țuca e un altfel de sor'mea. Nu de sânge, ci de suflet. Când îi aud vocea la telefon sau când apare, cu mersu-i de felină, uit că nu găsesc soarele sau că am uitat mersul lunii. Îmi luminează ziua, îi dă grandoare și căldură, putere și nebunie, un pic de țop. Hihi! Prietenii știu de ce. Nu-i poți rezista când apare... doi ochi mari negri, un zâmbet dărâmător, mers elegant, buzele cărnoase, roșii, trăsături atent echilibrate. Bărbații cad pe spate ca muștele. Are aceasta reacție asupra lor.

Mulți ani am crezut că facem parte din lumi diferite, ce merg în paralel. Până'ntr-o zi. Și atât ne-a fost. Mi-a apărut la ușă, când ziua nu mai era zi, noaptea nu mai era noapte, iar butoiul de deznădejde era în preajmă. Cu un surâs năzdrăvan, șugubăț, m-a luat, cu forța, în oraș. Mi-a dat și-o față pentru incursiunea asta. Nu m-a lăsat să zac într-ale mele. Mi-a zis doar atât... "harta e la tine, doar că tu nu știi." Nu avem nevoie de cuvinte multe, noi două. E de ajuns o privire, dar mai ales o stare. Ei bine, Țuca simte ce se întâmplă cu oamenii dragi ei. E ceva de speriat. Nu poți s-o duci cu zăhărelu'. Dar nici s-o înfurii că-i vai și amar.

Țuca m-a scos din multe depresii. Nu știam ce sunt alea. Nu m-am lovit de ele până acum 4 ani. Ce de timp a trecut! Dacă nu aș fi scris aici nu mi-aș fi dat seama. Are un talent aparte. Nu-i vin mereu cuvintele, sensurile, șoaptele, propozițiile. Dar are feeling. Are forță. Am pus drugul în ușa deznădejdii, Țuc. Tu mi-ai adus, într-o zi, drugul. N-am înțeles ce e cu el. Apoi, au venit stările. Le-am dat la spate.

Știți cum e Țuca? E ca soarele dimineața ce-ți încălzește pleoapele. Vrei să-i auzi râsul curat, plin de vervă când îți bei cafeaua. E ca valul mării ce te dezmiardă pe spate de arșița soarelui. E ca ochelarii Dior de care nu te poți despărți niciodată. E luna care-ți lumineaza geamurile în miez de noapte și te alintă să dormi frumos. Țuca e prietena mea pe mâna căreia mă las cu toată forța. E omul drag pentru care aș mânca norii să-i fiu aproape, să-și lase tâmpla pe umărul meu când aripile îi sunt obosite. Da, până și-un astfel de prieten obosește. Țuca e un montagne-russe de care nu te saturi niciodată. O feerie de fetiță. O mare prietenă.

...
O știți pe aia zveltă, cu mersul elegant, cu ochii negri și zâmbet de vedetă?

E Roxi. E Octi. E Țuca. E sor'mea, mă!

La mulți ani, Țuc!

Verde apotropaic

2012-01-15T06:06:00.000+02:00

Știu că ești o algă verde. Ce mi s-a agățat de inimă. Definitiv. Știu că nu ești nimic din ceea ce pari.

Noaptea mă rogi să dormi cu capul în scobitura gâtului meu. Că dacă nu mai ai aer să-l iei pe-al meu. Îmi place să-ți simt respirația fierbinte. Adâncitura claviculei. Știu că îmi sorbi sângele, puțin câte puțin, dar te las. Peretele din dreapta al ventriculului stâng e-al tău. Și asta nu-i de ieri, de azi. E de'o viață. Mă săruți întruna. Ești dependent de buzele mele, spui. Știu că odată cu fiecare sărut îmi furi un strat de vorbe de pe limbă. Te las. Fiecare vorbă luată de limba ta se preface în mii de cuvinte de-ale mele. Și mă lași. Spui că-ți place să mă privești când dorm, dar eu văd cum ți se înverzesc ochii. E verdele algei din marea de astă vară. Știu că-mi furi privire cu privire... până voi deveni oarbă. Dar albul ochilor mei e verdele apotropaic din tine. Răvășitor.

Știu. Știu că-mi furi inima, parfumul, nisipul fin, bunătatea, țigările, nebunia, paharu' de whiskey, demnitatea, hainele, curajul, cana de cafea, vârfurile degetelor, orgoliul, muzica, răutatea, rujul, marea. Știu, și te las. Mi-ai furat sufletu'. Dorința'i la V(est), Doru'i la N(ord) , Oprirea timpului, la S(ud) și Așteptarea'i la E(est).

Spui că nu te uiți nici în stânga, nici în dreapta. Ușa-ți aparține. Spui că iei totul dintr-odată. Îți înfigi albii canini în carnea roșie. Și te las. Dar sufletul tău e-n curbura palmelor mele.

Roșu e timp, verde e noaptea - jocul e deschis.

M-am întâlnit la un colț de viață cu mine

2012-01-10T02:00:00.001+02:00

Mă despărțeau de pământ mii de metri. Pe geamul mic al avionului puteam vedea norii. Albi, pufoși – ca-n visele de copil, ca-n filmele de om mare fascinat de cer, de nori, de soare, stele și luna. Culorile alb și rosu ale avionului căpătau reflexe metalice de la razele soarelui. Parcă nici nu eram eu acolo în “burta” avionului. Motoarele făceau un zgomot asurzitor. Nu îți auzeai nici gândurile, nici nervii întinși la maximum. Nu simțeai vreo frică. Nimic. Aerul zbârnâia în jurul meu. Obrajii vibrau, iar dinții scoteau un sunet perceptibil doar de urechea mea. Îmi era teamă, ceva nedefinit, oricum, și aveam senzația că hainele, de sub echipamentul special, erau ude fleașcă. Vântul sau curentul de aer sau ce-o fi fost el făcea ca totul în jur să fie nesigur. Nu-mi puteam închipui de ce sunt acolo. Încercam să-mi aduc aminte ce m-a adus acolo. Încercam să pun cap la cap două gânduri, două idei. Încercam să mă gândesc la oamenii dragi. Nici un gând nu era cursiv, erau frame-uri disparate, imagini trunchiate, culori anapoda. Nimic nu era un întreg. M-am lăsat dusă de vâjâitul vântului, de zgomotul motoarelor.

Cineva spunea - iata un gând curat - că viața e pe zile. Cât de adevărat! Cred că Oana Pellea zicea asta povestind despre mama ei. Să iau totul pe rând, cu fiecare zi în parte, cu pași mici.

Acolo sus nu știam ce caut, ce fac, dar știu că mintea mi s-a golit de orice crâmpei de gând. Sufletul mi s-a golit de orice sentiment. Îmi simțeam fiecare centimetru de piele. Vibra carnea pe mine. Halucinant!

Am simțit o mână puternică care m-a împins. În secunda următoare nu mai vedeam avionul. Eram în aer. Alunecam spre Pământ cu o viteză amețitoare. Țuțea spunea că nu trebuie să fii prea plin de tine că nu mai are loc unde să intre Dumnezeirea. De ce mi-au venit vorbele astea? Pentru că m-am simțit mai aproape de Dumnezeu.

Vedeam norii de deasupra lor. Mâ mângâiau pe obraz. Am trecut pe lângă ei ca acceleratu’ prin gara Mizil. I-am lăsat în urmă, dar nu am uitat senzația lor de îmbrățișare tandră. “M-am întâlnit la un colț de viață cu mine.” Așa zicea Amza Pellea.

De la 4000 la 3000 și mai apoi la 2000 sau 1000… nu știu când s-a întâmplat totul. Știu doar că soarele îmi încălzea măinile, iar eu pluteam. Terifiant de frumos!

Nici un gând, nici un sentiment. Nici o trăire că mi-aș revedea, pe repede înainte, viața. Dar ceva a trecut prin sufletul meu…

Nu am păreri de rău despre viața mea. O viață extrem de frumoasă, de plină. Noi ne facem viața frumoasă. Noi suntem de vină dacă nu avem o viață frumoasă. Netrăind frumos nu putem dărui. Despre asta e vorba! “Dăruind vei dobândi”.

Așa și eu.

Christmas means love and joy to your neighbour

2011-12-28T22:03:00.000+02:00

Vă urez să fiți cum vă place în fiecare clipă, adică să puteţi să fiți şi să nu vă pese de convenţii şi circumstanţe, şi să aveți ce vreți în fiecare clipă.

Să vă priască oamenii, locurile, gândurile, emoţiile, întâmplările!

Crăciun cu sclipici si An Nou bogat în tot ce vă doriți și puteți duce!

Cu drag de voi toti...

22 - rotund

2011-12-22T05:37:00.001+02:00

Tot trag de mine, din lipsă de timp, dar și de putere, să scriu 3-4 rânduri. Mă zgârmăne ceva...

3 evenimente: 22 de ani fără comunism și fără Ceaușescu, moartea unuia care a venit cu libertatea pe valuri de catifea la Praga - V. Havel, moartea unui alt dictator - Kim Jong Il.
Ce au cele 3 evenimente cu mine sau eu cu ele?

Evenimentul 1 - 22 de anișori de democrație originală, de "nu ne vindem țara", fără vreo informație despre cine a tras în mine când, oficial, nu trăgea nimeni. 22 de ani în care am trăit cu minerii pe străzile Capitalei și fugeam cu tata să nu ne-o luăm pe coajă, 22 de ani de bâlciul deșertăciunilor politicienilor de tip nou, de-alde Roman, Iliescu și pleiada. 22 de ani în care am avut speranțe, minciuni, găinării, dar și mari tunuri (Bancorex, FNI). 22 de ani fără Ceaușescu, 22 de ani fără comunism, fără dictatură. 22 de ani în care media a ajuns la statutul de a 4-a putere în stat. 22 de ani în care nu mă mai tem să îmi spun părerea, în care nu-mi mai e frică să merg pe stradă.

Evenimentul 2 - Vaclav Havel aducea acum 22 de ani, la Praga, libertatea cehilor. Revoluția de catifea - sună fain, dar greu îmi închipui așa alăturare. A fost primul președinte liber al Cehoslovaciei și, mai apoi, al Cehiei. Lume multă, lume bună s-a adunat la funeraliile lui Havel. Ce atitudine pe străzi... Până și aplauzele oamenilor - cel mai uman omagiu - sau dangătul clopotelor sunau elegant. Mă uitam la fețele oamenilor din cortegiu, dar și a oamenilor simpli - eleganță, stil.

Și fug către evenimentul 3 - moartea lui Kim Jong Il. Ce mausoleu deșănțat, câtă megalomanie comunistă, totalitară! Mă uitam și nu-mi venea să cred. Milioane de oameni plângeau pe străzi, pe scările de la mausoleu, în magazine. Ba chiar mai mult, femei plângeau de-și rupeau hainele de pe ele, disperate atingeau ca pe moaște scările rulante din unicul mall din Phenian unde fusese ultima oară liderul nord coreean.

Imaginile alea m-au făcut să mă gândesc la noi, la România și la dictatorul ei, la regimul în care trăiam, la temenelele pe care le făceam cu toții, frica în care trăiam... 22 de ani, fără.

22 - rotund... spre viitor.

Cum am văzut eu criza din zona euro la tv-urile românești

2011-12-12T03:26:00.000+02:00

… De la agonie la extaz, deși extazul n-a prea venit. M-am uitat la jurnalele de știri tv (TVR, Antena 1, Realitatea, Pro Tv) și m-a apucat groaza. Criza Europei, criza din zona euro, nu a început de ieri, de alaltăieri. În Românica, există televiziuni care nu au crezut că știrile astea au vreo mare importanță. TVR, zilele trecute, punea o întrebare telespectatorilor dacă ne afectează criza asta. Răspunsul, copleșitor! 80 și ceva la sută spuneau că nu ne interesează și nu ne afectează. Dacă e p’așa atunci e explicabil de ce nici alte posturi de televiziune nu au dat importanță știrilor despre summit-ul de la Bruxelles. Antena 1 și B1TV m-au lasat mască. Nu au avut câteva zile bune vreo știre pe această temă. Apoi, cu surle și trâmbițe, au început să scoată știrea ca iepurele din joben – prima din jurnal. Ce profesionalism!

Pe de altă parte, știriștii televizionistici au scos titluri de coșmar, de sfârșitul lumii. Iată două exemple proaspete: “ Motto de coșmar: decidem sau murim” (Realitatea TV), “Euro, începutul sfârșitului” (Antena 1). Textele de intro au mers pe varianta alarmistă, descurajantă. Erau ca un buzdugan în moalele capului. Puteai să-ți pui capăt zilelor, dacă era după ce spuneau. Am și aici exemplu, Antena 1. Andreea Berecleanu și-a început jurnalul cu un text în care ne spunea despre o nouă epocă, un nou stil de viață… semnale de alarmă care vin de la toți oficialii, adică începutul sfârșitului. Combinat și cu titlul ales a ieșit că suntem, deja, în agonie. Cu alte cuvinte, fraților, gata! Asta a fost cu zona euro. A venit vremea să ne aruncăm pe geam, nu mai este nimic de făcut. Și-aș mai adăuga ceva (doar d’aia sunt producator de televiziune de atâta amar de ani). Pe mine m-a frapat vocea, intonația, gravitatea cu care era citit acest text. Sigur, nu era o știre la care să ai zâmbetul pe față, dar nici să exagerăm cu tonalități atât de grave. Apoi, apocalipsa din “beta” sau materialul de susținere ce a urmat. Un montaj care a început cu replici scurte, scoase complet din context, ale unor voci avizate (Adrian Vasilescu, Lucian Croitoru – ambii reprezentanții BNR), o muzică apoteotică, secvențe cu oameni agitați pe străzi, la burse, bașca o susținere a temei făcută de Cătălina Porumbel.

Brusc nu am mai știut unde mă uit, la Antenă sau la Realitatea. Cătălina e un bun cunoscător al zonei economice, dar a amestecat în prezentarea ei atâtea ingrediente încât nu mai știu ce e important. Și mi le-a servit cu un surâs șăgalnic, parcă ușor amuzată, dar cu un ton liniștitor. Cine avea dreptate, m-am întrebat, Andreea Berecleanu cu intro-ul ei alarmist sau Cătălina Porumbel cu surâsul de pe buze.

Prezentări dezlânate sau pur și simplu fade au fost și la alte posturi tv. Realitatea nu a găsit, nici acum, editorul și formula necesare ‘împachetării” unei astfel de știri atât de complexe. Realitatea nu a excelat niciodată în zona știrilor externe, nu mă așteptam s-o facă acum. Titlul ales de ei a fost, îl rescriu aici, “Motto de coșmar: decidem sau murim”. Dacă e să mă iau după acest titlu, postul de știri nu se dezminte, alege tot ce e mai alarmist, mai descurajant într-o știre. În beta, Realitatea alege varianta de a cita din scenariile publicate de Wall Street Journal și aduce aminte de ce zic cei de la agențiile de rating sau firme de consultanță cum e PricewaterHouseCoopers. Fără vreo aplecare către situația țării noastre, fără detalii marca casei.

Mi-e tare neclar de ce Realitatea nu folosește expertiza celor de la Money Channel. Cei de la TMC și publicul lor sunt avizați, dar știrile lor sunt cam fără cap și fără coadă, cu limbaj greoi, prost montate. Dacă s-ar combina ce știu, dpdv economic, cei de la TMC cu “împachetarea” corectă a celor de la Realitatea (îmi tot vine să scriu prescurtarea RTV, dar nu mai e același lucru) am avea parte de știri corecte și bine explicate telespectatorilor. Ar fi un câștig pentru noi toți. Am să scriu, cândva, despre mana cerească, criza asta, pentru Money Channel și cum nu știu să se folosească de moment.

Să trec în revistă și ce am văzut la TVR și la ProTv. Ei bine, TVR-ul, pentru mine este ultimul la care mă uit. Mă deranjează cromatica postului public, mă deranjează timbrul vocilor de la Telejurnal, mă deranjează harababura cadrelor montate și a celor făcute, de regizorii de emisie, prezentatorilor. Mă deranjează multe, dar TVR a reușit o analiză frumușică și extrem de clară pentru telespectatori. Au profitat și că au corespondent la Bruxelles. Singurii, de altfel! Cred că știrile lor au fost cele mai bine gândite editorial. Au înțeles ce au scris. Din păcate, montajul lasă de dorit, repetarea cadrelor e deranjantă. Culmea, nu doar pentru mine, cu ochiul ager, ci și pentru tatăl meu, un telespectator normal.

In fine, Protv-ul reușește să mă uluiască, continuu, cu știrile despre crime, accidente mortale, etc. - cu care deschid jurnalul – dar și cu spațiul acordat știrilor serioase. E o rețetă, clar, adoptată de mai mulți ani, dar cu care Protv domină zona știrilor. De ce? E simplu, știe cum să o facă astfel încât jurnalul de știri să capete greutate, credibilitate. Felul în care sunt “împachetate” știrile, cum sună un intro, vocea de pe “beta”… și nu în ultimul rând consistența informației. Știrea de la Protv este pe înțelesul oamenilor obișnuiți. Este bine scrisă, bine gândită și pusă creativ pe imagini aducând simboluri ușor de înțeles, care-ți rămân în minte. Știrile sunt echilibrate ca informație, pun în oglindă planul Sarkozy-Merkel (propunerea de modificare totală, greoaie, a tratatului) cu planul susținut de von Rompuy și Barosso (propunere ce vizează deficitele bugetare, deciziile fiscale ale statelor membre UE) pentru a înțelege unde se bat capetele luminate europene.

Una peste alta, ca simplu cetățean dornic de informație, nu te poți uita doar la o singură televiziune. Dacă vrei să ai tot tabloul în fața ochilor nu mai poți fi atașat unei singure televiziuni care-ți dă tot ce vrei tu, informația clară și pe înțelesul tău. Nu mai poți fi fanul unui singur post TV.

Vrei informație clară, corectă?! Lasă baltă orice, ia telecomanda în mînă și butonează! Cum ți se pare?!

Voie buna si vin fiert, coji de portocala si muzica pe alese - toate pentru voi

2011-12-06T13:59:00.000+02:00

You can kill with words

2011-12-04T01:21:00.000+02:00

Mi-ai luat bucățele mici din mine. Zi de zi. Și eu te-am lăsat. Și n-am mai fost eu. Te iubeam. Până când am început să mint pentru tine.

Ai plecat cu vântul de miazănoapte. Ai plecat pe valuri de mare verzuie. Ai plecat cu cuvintele.

Mi-ai luat muzica. Mi-ai luat visele. Mi-ai luat speranța. Mi-ai luat dorul.

Mi-ai luat bucățele mici din mine. Ai rupt din mine, zi de zi. Și eu te-am lăsat.

"Viața este, de cele mai multe ori, un blur; filmul este un șarf."

2011-11-18T05:42:00.000+02:00

Mă regăsesc de foarte multe ori in filme, dar și-n citatul din titlu. El aparține lui Alex. Leo Șerban. Și pentru că de ceva vreme încoace am puternic sentimentul de a juca în cel mai prost film turnat vreodată m-am gandit ce filme m-au lăsat fără grai. Filmul, pentru mine, este muzică, literatură, pictură, dragoste...

La începutul anilor '90, odat' cu venirea mea la București, am descoperit sala Cinematecii. Intram la primul film în zorii dimineții și plecam când se închidea sala iar afară era noapte. Portarii mă învățaseră după nume, nu se agitau că îmi cumpăram bilet doar pentru un film și rămîneam la toate. Le duceam, când aveam de unde, țigări sau ceva de mâncare, o sticlă de băuturică... erau extrem de fericiți. Cu unul dintre ei, Nea Vlad, am rămas amici peste ani. Avea o sumedenie de povești și le spunea cui știa să-i dezlege limba. Datorită lui Nea Vlad și celor de la Cinematecă am vazut filmele lui Fellini, lui Bergman, lui Bunuel, lui Tarkovsky, dar și Greenway sau Antonioni. Nu l-am gustat atunci pe Kurosawa, ci mai târziu.

Apoi, Cinemateca a devenit un fel de club cu seri de jazz live, mult fum, lume pestriță. I-am mai călcat pragul o vreme. Nea Vlad a ieșit la pensie și în doi ani s-a dus răpus de cancer. Poveștile lui au rămas cu mine.

Nu oricine avea șansa, atunci, să vadă atâta bunătate de filme. Listele, oricare pe care le-am făcut de-a lungul anilor, au început cu filmele astea. "Fragii sălbatici" a lui Bergman, "Farmecul discret al burgheziei" - Bunuel, "Călăuza" lui Tarkovsky, dar și "Solaris-ul" aceluiași, "La dolce vita" lui Fellini, "The pillow book" a lui Greenway.

Timpul a trecut rapid, filmele astea au lăsat urme adânci în mine, iar lista a început să se întregească, gusturile să se așeze. N-am să uit ușor "Blow-up" a lui Antonioni care m-a fascinat. Eram deja producător tv și felul în care era gândit și montat filmul m-a lăsat fără cuvinte. Nu am fost și nici nu am devenit un fan al lui "Zabriskie Point".

Iar acum, la lista asta se adaugă dintre cei mai noi regizori. Un punct de referință a fost "Taxi driver" a lui Martin Scorsese și "Forest Gump" a lui Robert Zemechis. Lista mea de filme mai cuprinde "La vitta e bella" a lui Roberto Benigni - un film pe care l-as revedea mereu fără să mă satur, "Modern Times" a lui Chaplin pe care l-am descoperit târziu, "Insider" sub bagheta lui Michael Mann, "Dogville" și, mai recentul, "Melancholia" - Lars von Trier. Și mai este un regizor care mă doboară, Pedro Almodovar. Preferatele mele - "High heels", "Hable con ella", "Todo de mi madre". Și sar, din nou, la recentul "The king's speech". Nu puteam să-l uit că acest film a venit, în viața mea, la momentul potrivit.

Am să închei lista cu filmul care m-a rupt în două, filmul care mă răscolește, căruia i-am învățat scenele, textul, m-am îmbibat de stările lui... "The Hours" regizat de Stephen Daldry.

Aș putea sta cu voi zile și nopți de vorbă despre filme, despre actori, despre stările pe care ni le dau filmele, despre cromatica unui film. Și uite așa, scriind cromatică, mi-am adus aminte de un film care mi-a plăcut, în special, pentru asta - "Fata cu cercel de perlă". Și câte si mai câte filme despre care nu am mai apucat să scriu... lista ar deveni o adevărată carte foileton.

Dragilor, la ora asta mică din noaptea asta mare, vă tentez la o listă, cât de mică, a filmelor care v-au dat pe spate. Cele peste care uitarea nu se așterne, cele care au lăsat urme în voi.

O noapte de film!

Între cer și pământ

2011-11-06T01:51:00.002+02:00

Tălpile tale
ciupesc fragilitatea norului
desenează pe nisipul umed
parfumul hainelor albe,
împrắștie cu usurinţă artificii.

Amintiri stropite cu rouă!

Prin uşa-ntredeschisă
m-am strecurat afară.
Pași-mi urlau
printre pietre sărate de timp,
mâinile-mi panglici
coborau între pomi
cu mișcările vântului prins.

Acum, mă aplec înaintea paşilor tăi
și vas de apă şi flori
risipesc înaintea lor.

Te salut, dragoste!

Nu putem avea viitor fără a respecta trecutul nostru - Regele Mihai I al Romaniei

2011-10-25T18:43:00.000+03:00

90 de ani de viață! O viață trăită exemplar. Un om de o eleganță covârșitoare. Uitați-vă la privirea acestui om extraordinar... Câtă frumusețe, câtă lumină și liniște!

La mulți ani, Majestate!

" Doamnelor și domnilor senatori și deputați,

Sunt mai bine de șaizeci de ani de când m-am adresat ultima oară națiunii române de la tribuna Parlamentului. Am primit cu bucurie și cu speranță invitația reprezentanților legitimi ai poporului.

Prima noastră datorie astăzi este să ne amintim de toți cei care au murit pentru independența și libertățile noastre, în toate războaiele pe care a trebuit să le ducem și în evenimentele din Decembrie 1989, care au dărâmat dictatura comunistă. Nu putem avea viitor fără a respecta trecutul nostru.

Ultimii douăzeci de ani au adus democrație, libertăți și un început de prosperitate. Oamenii călătoresc, își împlinesc visele și încearcă să-și consolideze familia și viața, spre binele generațiilor viitoare. România a evoluat mult în ultimele două decenii.

Mersul României europene de astăzi are ca fundament existența Parlamentului. Drumul nostru ireversibil către Uniunea Europeană și NATO nu ar fi fost posibil fără acțiunea, întru libertate și democrație, a Legislativului românesc de după anul 1989.

Dar politica este o sabie cu două tăișuri. Ea garantează democrația și libertățile, dacă este practicată în respectul legii și al instituțiilor. Politica poate însă aduce prejudicii cetățeanului, dacă este aplicată în disprețul eticii, personalizând puterea și nesocotind rostul primordial al instituțiilor Statului.

Multe domenii din viața românească, gospodărite competent și liber, au reușit să meargă mai departe, în ciuda crizei economice: micii întreprinzători și companiile mijlocii, tinerii și profesorii din universități, licee și școli, cei din agricultură.

Încearcă să-și facă datoria oamenii de artă, militarii, diplomații și funcționarii publici, deși sunt puternic încercați de lipsa banilor și descurajați instituțional. Își fac datoria față de țară instituții precum Academia Română și Banca Națională, deși vremurile de astăzi nu au respectul cuvenit față de ierarhia valorilor din societatea românescă.

Sunt mâhnit că, după două decenii de revenire la democrație, oamenii bătrâni și cei bolnavi sunt nevoiți să treacă prin situații înjositoare.

România are nevoie de infrastructură. Autostrăzile, porturile și aeroporturile moderne sunt parte din forța noastră, ca stat independent. Agricultura nu este un domeniul al trecutului istoric, ci al viitorului. Școala este și va fi o piatră de temelie a societății.

Regina și cu mine, alături de Familia noastră, vom continua să facem ceea ce am făcut întotdeauna: vom susține interesele fundamentale ale României, continuitatea și tradițiile țării noastre.

Nu m-aș putea adresa națiunii fără a vorbi despre Familia Regală și despre importanța ei în viața țării. Coroana regală nu este un simbol al trecutului, ci o reprezentare unică a independenței, suveranității și unității noastre. Coroana este o reflectare a Statului, în continuitatea lui istorică, și a Națiunii, în devenirea ei. Coroana a consolidat România prin loialitate, curaj, respect, seriozitate și modestie.

Doamnelor și domnilor senatori și deputați,

Instituțiile democratice nu sunt guvernate doar de legi, ci și de etică, simț al datoriei. Iubirea de țară și competența sunt criteriile principale ale vieții publice. Aveți încredere în democrație, în rostul instituțiilor și în regulile lor!

Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credință și fără memorie. Cinismul, interesul îngust și lașitatea nu trebuie să ne ocupe viața. România a mers mai departe prin idealurile marilor oameni ai istoriei noastre, servite responsabil și generos.

În anul 1989, în ajutorul României s-au ridicat voci cu autoritate, venind de pe toate meridianele globului. Ele s-au adăugat sacrificiului tinerilor de a înlătura o tiranie cu efect distrugător asupra ființei națiunii. A sosit momentul, după douăzeci de ani, să avem un comportament public rupt complet și definitiv de năravurile trecutului. Demagogia, disimularea, egoismul primitiv, agățarea de putere și bunul plac nu au ce căuta în instituțiile românești ale anului 2011. Ele aduc prea mult aminte de anii dinainte de 1989.

Se cuvine să rezistăm prezentului şi să ne pregătim viitorul. Uniţi între noi şi cu vecinii și frații noştri, să continuăm efortul de a redeveni demni și respectați.

Am servit națiunea română de-a lungul unei vieți lungi și pline de evenimente, unele fericite și multe nefericite. După 84 de ani de când am devenit Rege, pot spune fără ezitare națiunii române:

Cele mai importante lucruri de dobândit, după libertate și democrație, sunt identitatea și demnitatea. Elita românească are aici o mare răspundere.

Democrația trebuie să îmbogățească arta cârmuirii, nu să o sărăcească. România, ca și toate țările din Europa, are nevoie de cârmuitori respectați și pricepuți.

Nu trebuie niciodată uitați românii și pământurile românești care ne-au fost luate, ca urmare a împărțirilor Europei în sfere de influență. Este dreptul lor să decidă dacă vor să trăiască în țara noastră sau dacă vor să rămână separați. Europa de astăzi este un continent în care popoarele și pământurile nu se schimbă ca rezultat al deciziilor politicienilor. Jurământul meu a fost făcut și continuă să fie valabil pentru toți românii. Ei sunt toți parte a națiunii noastre și așa vor rămâne totdeauna.

Stă doar în puterea noastră să facem țara statornică, prosperă și admirată în lume.

Nu văd România de astăzi ca pe o moștenire de la părinții noștri, ci ca pe o țară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noștri.
Așa să ne ajute Dumnezeu!"

Mihai R

Dîre de tăcere

2011-07-15T21:58:00.000+03:00

Te-ai desprins din alge,

din frunze verzi, tăcute.
Te-am pus într-o cutie,
Te-am uitat acolo!

După ani,
am săpat în pagini cuvinte –
erai tot acolo, aşteptând

În secunde, în fraze.

N-ai ştiut!

În noaptea sticloasă,
luna se leagăna în mine

ca într-un cântec
Încet, pe cer.

Las, cu genele, lungi dâre de tăcere!

Prin pletele pământului,
eram umbra cerului
şi-am învăţat să respir Frunze.

În inelul ceţos

caut râul de piatră,
când stelele îmi aţipesc la piept.

N-ai carte, n-ai parte

2011-07-13T18:08:00.001+03:00

Nu cred că v-am spus vreodată cît de mult îmi plac jurnalele de amintiri, cărţile de memorii. Sînt un mare devorator de astfel de cărţi, de astfel de poveşti. Le caut şi ele mă găsesc.

În urmă cu cîteva luni primeam pe mail de la o prietenă tare dragă, de la Paris, mesajul cu o nouă carte interesantă - Gertrude Stein, "Autobiografia lui Alice B. Toklas". Titlul nu-mi spunea nimic, nu ştiam prea multe despre fenomenul Gertrude Stein. Prietena mea de la Paris este traducătoarea cărţii. În părerea ei cred de foarte mult timp. Florica Sincu este numele ei şi a reuşit o traducere foarte frumoasă a amintirilor lui Gertrude Stein.

Această domnişoară Stein s-a născut in Statele Unite, dar a trăit toată viaţa la Paris. Toată protipendada avangardistă în frumoşii ani de pînă în primul Război Mondial, pictori, scriitori, critici de artă, scuptori, scriitori se adunau in casa din rue de Fleurus, locul în care Gertrude Stein a trăit. Picasso, Matisse, Juan Gris, Kahnweiller, Braque, Rousseau... ce de nume mari. Nu gîndeam ce vor deveni toţi ăştia, ce vor lăsa în urma lor, cum au schimbat lumea artelor. Fenomenul suprarealismului din Montmartre, prin protagoniştii săi, se prezenta sub forma unui grup de artişti rebeli, tineri, îndrăzneţi, care nu aveau ambiţia unui program cultural, unui curent care a lăsat urme adînci de-a lungul timpului. Asta mai ales din pricină că înainte de a deveni Picasso, Braque, Matisse, Rousseau, de pildă, aceşti pictori erau nişte imenşi necunoscuţi cu opere frapant expuse la Salonul Independenţilor.

Cartea asta este un jurnal scris de Gertrude Stein însăşi, dar este prezentată ca fiind amintirile iubirii ei de-o viaţă, Alice B. Toklas. Scriitura firescă şi simplitatea poveştilor vieţii artistice a grupului de boemi face din această carte de memorii o lectură minunată. Extrem de autentică. Prima impresie este aceea că avangarda înainte de a deveni Avangardă se găsea într-o inconştienţă, într-o dulce şi superbă "nebunie". Te pot "fura" poveştile văzute prin ochii domnişoarei Toklas, dar scrise chiar de Gertrude Stein. O mărturie extraordinară a boemei pariziane de la începutul secolului XX.

Lui Gertrude Stein îi plăceau frazele lungi, nu îi plăceau virgule, îi sacadau mesajul poveştii. Era greu de citit ce scria, dar a creat un curent. A avut deopotrivă adepţi, dar era şi foarte mult criticată. Anumite repetitivităţi, mici sincope, textul memoriilor nu este un monument de tehnică scriitoricească. Sinceritatea şi autenticitatea mărturisirilor, dragostea de artă şi empatia faţă de sensibilitatea oamenilor penelului te prinde şi te farmecă. Asta m-a captivat cu totul. Nu am putut lăsa cartea din mînă pînă n-am terminat-o.

O carte pe care v-o recomand din toată inima, dragilor.

Declaraţia de dragoste

2011-05-24T02:43:00.001+03:00

Cum poţi măsura o viaţă?
Cum poţi măsura prietenia?
Cum poţi măsura un an?

În zori de dimineţi nebune, în apusuri de soare înnebunitoare, în ceşti cu cafea aburindă, în seri cu lună plină, în milioane de kilometri de sentimente puternice, în centimetri de dor, în valuri verzui de mare drag...

525.600 de milioane de minute petrecute împreună... şi nu ne ajung. 525.600 de motive pentru a scrie despre ea. Nici un cuvînt nu exprimă măcar un milimetru din ce este ea.

Miriuca... o forţă care dărîmă munţii, o candoare pînă la lacrimi, o veselie debordantă... o mare prietenă!

Mi-am lăsat capul pe umărul ei şi m-a mîngîiat, mi-am lăsat mîna în mîna ei şi mi-a insuflat forţă, mi-a şters lacrimile de nenumărate ori în ultimii 2 ani, mi-a încîntat sufletul cu rîsul ei puternic şi sănătos, m-a făcut să visez cu ochii deschişi şi m-a dat cu capul de perete cînd a fost cazul.

"Lasă-ţi mîna-n mîna mea şi ne-om risipi în rouă/ iarba verde ne'o cînta/ norii vor uita să plouă..."

525.600 de milioane de motive de a-ţi spune cît de mult te iubesc.

La mulţi ani, Miri!

Honore de Balzac zicea: "Alături de un prieten adevarat este cu neputinţă să ajungi la deznădejde."

O breşă pentru ne-uitare, Alexandru Puiu Comănescu

2011-05-14T02:58:00.003+03:00

"Am făcut o breşă în Cortina de Fier" - spunea în urmă cu nişte ani Puiu Comănescu. Cine este el? Puiu Comănescu a fost un entuziast cîntăreţ la pian, un împătimit al jazzului. A fost, înainte de toate, unchiul meu. De astăzi el nu mai este.

În anul de graţie 1969, de graţie că este anul meu de naştere, mai exact în primăvara lui '69, între 4 şi 6 aprilie, Puiu Comănescu, Puiu Mancaş şi Nelu Stan au avut "nebunia" de a înfiinţa, la Ploieşti, primul festival de jazz din ţară. Festivalul a fost precedat de înființarea, în martie a aceluiași an, de clubul de jazz. Capul răutăților a fost daddy (pe numele lui Șerban Ionescu-Homoriceanu) și Puiu Comănescu. În '70 şi '71 tatăl meu s-a ocupat de organizarea festivalului, alții - Mihai Mezincescu, Gigi Mărăcineanu, Dan Dobrescu - au apărut în preajma lor. Festivalul a fost închis după 3 ani, nu era pe gustul conducătorilor comunişti. Nu înţelegeau muzica/jazzul, comuniştii.

Am văzut, de-a lungul anilor, pianişti celebri, dar nici unul nu m-a impresionat aşa cum o făcea Nenea Puiu cînd cînta. Răsuna toată casa, toată curtea, tot cartierul. Avea o gingăşie cînd atingea clapele pianinei. A cîntat pînă cînd auzul nu a mai ţinut pasul cu pasiunea lui.

Duminică de duminică venea, în vizită, la noi. Cînd ne aşteptam cel mai puţin se deschidea uşa şi i se auzea glasul, uşor hîrîit, de la prea mult fumat - "Sărumîna, Mandette!" Atunci se încingeau cele mai aprinse discuţii, cele mai faine şi interesante dezbateri. Porneau, invariabil, de la politică şi ajungeau la cărţi, la amintirile despre Ploieştiul de altă dat', de la muzică la proiecte felurite ale noastre, copii. Erau fascinante aceste duminici.

Puiu era un visător, un fascinat de a merge cu motorul şi un mare admirator al mamei mele şi al surorii mamei, Mariana. Ea i-a şi devenit soţie. Din păcate, Mariana a plecat de mult, dar Puiu i-a simţit lipsa zi de zi şi clipă de clipă.

" Nene Tonnie, totul merge spre bine, dar cam încet."

Privirea udă

2011-05-09T00:44:00.000+03:00

Marea,
ţi-am adus-o adormită,
ceva mai devreme
într-o clepsidră de lut.

Îmi plăcea cerul tău
din corali,
atârnat de nisipul tăcut.

La apus,
ţi-am depănat soarele,
rază cu rază
şi-am înşirat întunericul
pe gleznele ude,
albastre.

Şovăind clandestin,
ţi-am plămădit
pletele crude
cu alge şi lacrimi
şi le-am adăpostit
într-o privire.

Siguranța securității efemere

2011-05-03T23:11:00.000+03:00

   Președintele Băsescu spunea, astăzi, că România se află la cel mai mare grad de securitate din ultimii ani. Asta în contextul amplasării scutului antirachetă la...Deveselu. Ce nume! Numai bun, e liniștitor pentru siguranța noasră...Nici că se putea un nume pentru așa scut...Hihihi!
   Pentru cei mai mulți dintre noi a te simți în siguranță înseamnă siguranța vieții de mîine, a vieții de zi cu zi. E și asta o formă, clar, dar e la un nivel foarte mic.
   Eva Ensler, dramaturg american, a ținut o conferință despre Siguranță - cu "S" mare. O propunere care ne va da, multora, de gîndit, de rumegat mai bine niște gînduri, niște idei.

Colaborare rusească-americănească

2011-04-28T21:03:00.000+03:00

Mosfilm este cel mai mare şi cel mai vechi studio de film din Europa. In aceste studiouri s-au făcut filme semnate Tarkovsky sau Einstein. Primul film făcut în celebrele studiouri ruseşti a fost "On the wings" în regia lui Boris Mikhin.

Ce m-a apucat să scriu despre Mosfilm (nu-s fan al filmului rusesc)?

Am fost fan al lui Andrei Rubliov (Tarkovsky), dar după perioada de văzut film rusesc l-am descoperit pe Bergman, pe Felini, pe Tornatore, pe Antonioni. Şi apoi alţii şi alţii, dintre cei mai spre zilele noastre. Aşa că pasiunea pentru ruşi s-a dus pe apa sîmbetei. Nu îmi pare rău că am stat la Cinematecă de dimineaţă pînă seara să văd filme.

Scriu despre Mosfilm pentru că am aflat că rusnacii ăştia împreună cu Google vor lăsa liber accesul la peste 50 de filme de referinţă realizate la Mosfilm. Sigur că vor fi subtitrate. Cine naiba mai ştie sau mai învaţă acuma ruseşte?! Mai nimeni, cred.

Aşa că, dragi iubitori de filme, chiar şi ruseşti, le veţi putea vedea în scurt timp fără probleme. Gata cu căutarea nebună pe la prieteni cinefili sau pe site-uri dubioase.

Iată şi cîteva exemple de filme de văzut: "Soarele alb al deşertului" (o producţie în stil western despre aventurile unui soldat sovietic în Asia Centrală în anii războiului civil), "Ivan Vasilievici îşi schimbă profesia" (comedie despre un savant care inventează o maşină a timpului), "Ironia destinului'"(comedie romantică despre păţaniile unui bărbat beat în seara Anului Nou).

Stai călare pe Google video şi bucură-te de filme de nota 10!

Paștele fără Alecu, primul din rînd

2011-04-23T22:18:00.000+03:00

Pentru orice este un început. Anul ăsta, Paștele vine cu un loc gol la masa de Înviere, vine cu un loc gol în sufletul meu. Locul gol era ocupat, pînă acum, de Alecu/Bistu. El a plecat de 6 luni dintre noi, dar îi simt lipsa de parcă e ieri. Nu știu cînd au trecut toate aceste luni. Uitarea nu s-a așternut.

În fiecare noapte de Înviere Alecu asista la toată zarva casei, la toate pregătirile bucatelor și aranjarea mesei. Pufăia tacticos din pipă, avea un zîmbet pișicher în colțul gurii, iar ochii îi erau atît de atenți la toate mișcările noastre prin casă. Ne privea foarte mîndru de ce vedea. Fiecare apariție elegantă, a noastră, gata îmbrăcați, ferchezuiți pentru a merge la biserică. Ne conducea cu privirea pînă la poartă și ne aștepta cu ușa casei larg deschisă pentru a aduce Lumina.

E primul an cînd în pragul ușii Alecu nu va mai fi.

Șoapte

2011-04-21T00:04:00.000+03:00

Timpul se diminuează pe sine,
ori curge în cerc.
Nimeni nu-i ştie începutul ori sfârşitul
numai noi ne cunoaştem drumul.

Străbatem osteniţi de remuşcări
cerul pentru lumina din gînduri
norii care scutură
pe piele cîmpie.

Nepăsare -

anotimp de frumuseţe.

Ochii-s gata să cuprindă orizontul
până la locul pe care-l căutam
prin zile şi nopţi

prin fiecare secundă.

Plecare!

E o întoarcere-n cochilie.

Tu mă iubeşti cu o cădere de pleoape
o palmă

în noaptea anotimpului
când sîntem

nevinovaţi şi liberi.

Primăvaraaaaa

2011-04-01T16:30:00.001+03:00

A trecut o ploaie de primăvară şi s-a ţesut în zare brîul de mătase al curcubeului. Cu el îmi încing mijlocul şi mă duc. - Ionel Teodoreanu

Acest splendid buchet de toporaşi mi-a fost adus ieri de un prieten drag. Voie bună!

Citadela primăverii

2011-03-02T01:09:00.000+02:00

Primăvara. Atîta putere!
La vamă nici acte nu-ţi cere.
Primăvara - tandră, parfumată
Mai de toți e deocheată.
Se amestecă culoare
Ca să valideze-n soare
Rîuri noi de purpură.

Mirela Harris şi Adrian Haiduc, doi designeri de bijuterii au creat cel mai lung mărţişor din lume. World Records Academy a numărat aproximativ 584,6 metri și nu au avut altceva de făcut decît să-l valideze.
Nu este un mărțișor oarecare pentru că este făcut din perle, coral roşu, agate, jad, cristale, mărgele de sticlă, scoici, dantelă, puse pe pene de struţ şi păun. Adică este o adevărată bijuterie.

Eu mai adaug un braț de frezii...

Și zic...
Să aveți o primăvară frumoasă!

And the Oscar goes to...

2011-02-28T07:03:00.000+02:00

Și minunea s-a întîmplat! Academia americană de film a ales un film "so british" - THE KING'S SPEECH - cel mai bun film. Am strigat de bucurie pentru că este un film care m-a încîntat pînă la a rămîne fără vorbe.

La celelalte categorii am dat bune pronosticuri aici.

Mai vreau să spun, înainte de a-mi cădea ochii de oboseală, că mi-a plăcut gala de anul ăsta pentru prospețime. "Împănarea" galei cu intermezzo-uri muzicale și nu în ultimul rînd prezentările făcute pentru categoriile cele mai așteptate: cel mai bun actor în rol principal, cea mai bună actriță în rol principal, cel mai bun film - au fost "efecte" bine gîndite. Ziua va continua cu multe comentarii, cu milioane de fotografii ale outfit-urilor vedetelor, cu păreri peste păreri. A meritat așteptarea, preferații mei au cîștigat.

Oscar goes to sleep. Good night!

This is it! Oscar 2011

2011-02-27T23:51:00.002+02:00

Încerc în fiecare an să văd filmele nominalizate la Oscaruri, dar, de fapt, caut filmele noi care se fac de la un an la altul. Un an de filme începe și se termină, pentru mine, cu Oscarurile. Așa m-am setat, deh. Așa am încercat și anul ăsta. Trebuie să recunosc că nu reușesc să le văd chiar pe toate, dar mă străduiesc. Scormon pe net, pe tot felul de site-uri să aflu ce spune lumea, ce se turnează, ce își propun regizorii, ce planuri au actorii. De ce fac asta? Este o lume care mă fascinează, asta mă mînă de la spate și se duc nopțile cu o ușurință ceva de neimaginat. Cea mai mare bucurie este cînd mă sună prietenii (și nu numai) să mă întrebe de anumit film/actor, ce film le recomand să vadă sau noaptea Oscarurilor care este, de cîțiva ani, comentată, live, cu Nana.

NANA

Anul ăsta am reușit să văd destul de multe dintre filme. Pronosticul meu este la categoriile mari acolo unde este "bătaia peștelui".

Cel mai bun film - "The social network"

Eu îmi doresc să ia Oscar "Black Swan". Are ceva șanse, dar mi-e tare teamă de ideile americanilor, nu ar fi prima oară cînd ar alege complet anapoda, după niște influențe politice, sociale, etc.

Cel mai bun rol principal masculin - Colin Firth

Așa aș vrea și eu. Britanicul este monumental în film, nu are concurent real anul ăsta, e momentul lui. Filmul este, însă, prea "british" pentru a lua premiul cel mare, de cel mai bun film în Statele Unite.

Cel mai bun rol principal feminin - Natalie Portman

Aici am încă dubii, recunosc. Nu m-am decis, încă, dacă i-aș da lui Portman sau aș vrea Anette Bening (The kids are all right). Îmi e tare greu să aleg, le-aș da amîndorura, dacă aș putea.

Cel mai bun scenariu original - "Inception"

Mi-a plăcut filmul, mi-a plăcut povestea și felul în care te pune pe gînduri. Îmi dă frisoane pe șira spinării ideea că cineva s-ar putea juca cu mintea mea așa cum se întîmplă în Inception. Este chiar diabolic. Gata cu frisoanele! Ideea este originală și despre asta e vorba. So, ..."and the Oscar goes to Inception". Nu pentru efectele speciale unde are o nominalizare.

Cel mai bun actor în rol secundar - Christian Bale

Nu sînt un fan al lui, ceva din mutra lui mă deranjează mereu, dar îi recunosc talentul. Iar "The Fighter" cred că îi va aduce Oscarul. Eu i l-aș da, însă, cu toată inima lui Geoffrey Rush (King's Speech).

Cea mai bună actriță în rol secundar - Mellisa Leo

Am stat mult și am pus în balanță. Eu aș alege Helena Bonham-Carter. Rămîne să aflu la noapte dacă am pariat bine sau nu.

Nu mai iau în calcul alte categorii. Am așteptat mult timp "Alice in wonderland", dar nu m-a dat pe spate, am avut momente cînd nu mi-a plăcut grosierul din niște tușe, dar e clar un film de văzut. Mă număr, oricum, printre fanii lui Tim Burton. I-aș da lui "Alice..." Oscar pentru efectele vizuale.

Am să închei lista filmelor cu unul care a trecut destul de neobservat. "Unstoppable" a lui Tony Scott. Mie mi-a plăcut naturalețea, firescul filmului - e după o poveste reală. Mă fascinează la Tony Scott montajul imaginilor pe niște sunete extrem de bine alese care sugerează greutatea scenei, încărcătura. Este o subtilitate care mie îmi place de mor. Cînd am văzut prima dată un film de-al lui m-a fascinat combinația asta și mi-am dat seama că mă regăsesc în stilul ăsta în meseria mea. Am învățat multe chestii.

Mai sînt puține ore pînă la marea gală a Oscarurilor. James Franco și Anne Hathaway vor fi "in charge" pentru prezentarea show-ului. Nana, Anne Hathaway știe că o placi și s-a gîndit să-ți facă o bucurie.

Seară glamour, dragilor!

Mă risipesc

2011-02-22T01:08:00.000+02:00

...în vise ce nu îmi aparțin. Mă risipesc în ploi năvalnice de vară. Mă risipesc în oameni ce nu mă merită. Mă risipesc în viscole de februarie. Mă risipesc în business-uri care nu sunt ale mele. Mă risipesc în fulgere, în stropi de rouă, în bălțile de pe drumuri de țară. Mă risipesc în relații care-mi sunt străine. Mă risipesc în stropii valurilor ce spală nisipul mării.
Wonder, squander, flounder.

Brîncuși Day

2011-02-19T16:20:00.000+02:00

Lumea poate fi salvată prin artă. Artistul face, în fond, jucării pentru oamenii mari.

Înălţimea în sine a unei opere nu vrea să vă spună nimic. Este întocmai ca lungimea unei bucăţi muzicale. Însă proporţiile interioare ale obiectului - acelea vă spun Totul.

Eu nu am căutat, în toată viaţa mea, decât esenţa zborului! Zborul, ce fericire!

În timpul copilăriei – am dormit în pat. În timpul adolescenţei – am aşteptat la uşă. În timpul maturităţii - am zburat înspre ceruri!

Aş vrea ca lucrările mele să se ridice în parcuri şi grădini publice, să se joace copiii peste ele, cum s-ar fi jucat peste pietre şi monumente născute din pământ, nimeni să nu ştie ce sunt şi cine le-a făcut, dar toată lumea să simtă
necesitatea şi prietenia lor, ca ceva ce face parte din sufletul Naturii.

Eu nu dau niciodată prima lovitură până când piatra nu mi-a spus ceea ce trebuie să îi fac. Aştept până când imaginea interioară s-a format bine în mintea mea. Câteodată durează săptămâni întregi până când piatra îmi vorbeşte. Trebuie să privesc foarte atent înlăuntrul ei. Nu mă uit la vreo aparenţă. Mă depărtez cât mai mult posibil de aparenţe.

Simplitatea este în sine o complexitate - şi trebuie să te hrăneşti cu esenţa, ca să poţi să îi înţelegi valoarea.

Oamenii văd lumea ca pe o piramidă fatală; şi se înghesuiesc înăuntru-i, pentru a ajunge cât mai sus, înspre vârfu-i; drept pentru care se şi sfâşie între ei şi sunt cu totul nefericiţi (nemulţumiţi)... Pe când, dimpotrivă, dacă ar creşte şi s-ar împlini în chip firesc, dacă s-ar dezvolta ca şi spicul de grâu pe câmpie, fiecare ar fi ceea ce trebuie să fie, sau ar putea fi.

King's speech

2011-02-15T00:05:00.001+02:00

True courage, hardly a weakness. Asta este ce mi-a rămas în urma filmului. Nu m-a dărîmat (ei, aș!) jocul lui Colin Firth sau a lui Geoffrey Rush - îi știu, i-am văzut în multe alte filme ca să știu cu cine am de-a face. Nu m-a lăsat fără replică puterea și dibăcia unui regizor, care a făcut pînă acum doar TV series, de a alege să regizeze un astfel de film. Nu m-a uluit decizia Casei Regale Britanice de a accepta un film cu un așa subiect. M-a lăsat "speechless" adevărata putere a omului care a fost Regele George al VI-lea al Marii Mritanii. Cîtă putere să ai, cît să crezi în destinul pe care nu ți l-ai ales tu, cît curaj să treci peste minutele de tăcere pe postul național de radio, BBC, în fața unui stadion de mii de oameni. Și cîtă putere să te lași pe mîna unui profesor care are darul și flerul de a te face să treci peste momentele de panică din fața microfonului sau a oamenilor. Iată și o mostră a celui adevărat, Regele George al VI-lea.

Nu vreau să vă povestesc filmul, poate chiar vi l-au povestit alții sau pur și simplu l-ați văzut. E un film mare care are măreția de a pune pe tapet problemele cu care chiar și un Rege se poate confrunta.

Persoanele publice, cred eu, trebuie să aibă darul vorbirii în public, darul de a transmite un mesaj mai presus de cuvinte, trebuie să aibă carismă. King George avea charismă, avea puterea de a transmite oamenilor încredere și curaj în vremuri tulburi. Mesajele transmise la BBC au fost cele mai ascultate mesaje pe toată durata războiului, britanicii au crezut în ele. Nu avea încredere în forțele lui, nu s-a simțit Rege de la început, nu a crezut că este rolul/locul lui. A crezut că este doar un bun ofițer de marină, dar nu un Rege. Prietenia și ajutorul profesorului logoped l-a scos din ale lui. Profesorul nu l-a tratat ca pe un Rege, ci ca pe un om care are nevoie de ajutorul lui. Un om pe care l-a auzit tăcînd minute-n șir în fața a mii de oameni. Profesorul a știut că va încerca cu toată puterea lui să-l facă pe Rege să nu se mai bîlbîie, să nu mai piardă șirul vorbelor. L-a împins, l-a alungat, doar pentru o perioadă, vorbindu-i cu atîta sinceritate, l-a pus în cele mai ciudate și inimaginabile situații. Profesorul, magistral jucat de Geoffrey Rush, își "atacă" studentul și intră pînă și-n cele mai intime gînduri ale Regelui. Colin Firth este monumental, dragii mei. Nici nu vă dați seama cît este de greu să vorbești normal, așa cum o facem cu toții zi de zi. Incercați, doar, să vă apucați să stîlciți totul, să vă bîlbîiți, să încercați să "aruncați" afară cuvintele și sunetele și vedeți ce vă iese. Rostiți cuvintele fără să se audă și finalul lor. Nu ratați filmul de mai jos.

Cred că veți afla multe răspunsuri despre voce și ce înseamnă să vorbesti bine. Nu veți găsi chestii de logopedie, dar e interesant să treceți pe-acolo, pune niște probleme juste la care puțini cred că v-ați gîndit.

Dragii mei, "King's speech" nu e un film de ratat. That's for sure.

Cîrduri de dor

2011-02-12T15:15:00.002+02:00

Munți de sentimente mă stăpînesc. Valuri de sunete îmi furnică pielea. Cîrduri de dor mă locuiesc. Dorul nu stă-n loc, nicicum. Un week-end plin de frumos, dragii mei!

Mandette

2011-02-07T01:35:00.000+02:00

Am rămas datoare – mie, ei, vouă...

Strălucirea vieţii mele este ea.

MANDETTE/SANDA/MANDICEVSCHI sau, în ultimă instanţă, ECATERINA. Într-un cuvînt mama mea. O alint de foarte multe ori spunîndu-i mamu’ meu şi o apucă rîsul.

Mă trezesc dimineaţă de dimineaţă cu gîndul la ea. Fie că e soare, fie că plouă cu bulbuci sau mocăneşte, fie că ninge măzăriche sau ca în poveşti.

Ea este cea care umbla cu ciorapii de mătase naturală în bocancii de munte. Scriam aici.

Tot ea este cea care mă alintă de cînd eram un ţînc. Nu m-a bătut niciodată. Ea susţine că nu a avut motiv. Este împotriva violenţei fizice şi a violenţei verbale de orice natură. Nu a folosit niciodată vreo vorbă urîtă, nu ştie ce este aia o înjurătură, nu concepe un astfel de limbaj. În 50 de ani de viaţă petrecută alături de daddy nu şi-au adresat cuvinte grele, nici măcar un dă-te mai încolo. Există între ei o telepatie, o înţelegere mai presus de cuvinte, doar din priviri. Cuplul ideal pentru mine sînt ei: mom şi daddy.

Mandette - i se trage de la prietenii noştrii de-o viaţă, Bistu şi Bista (naşii mei de botez). Ei patru – mama, tata, Bista şi Bistu erau mari pasionaţi de muzică. Ascultau tot ce se poate, mergeau la toate concertele de jazz sau de muzică clasică de la acea vreme. Vorbim despre anii ’60. Toţi erau la Oneşti. Bista a făcut Conservatorul şi învăţa despre un muzicolog cu numele de Mandicevchi. Prin cine ştie ce conotaţii a început să-i spună mamei aşa, dar ceva nu se potrivea. Era prea rusesc, iar mama cu ruşii nu e prea prietenă. Bista l-a prescurtat, a ieşit Manda, dar nici el nu era în spiritul mamei. Nu le-a trebuit mult celor patru minţi dibace, scormonitoare să ajungă la actualul Mandette. Era franţuzit, era elegant, era mama. Numele i-a rămas şi azi. Pînă şi daddy îi spune cîteodată aşa.

Toţii prietenii o ştiu de Mandette; la fel cum pe daddy îl ştiu de Tonnie. Vă daţi seama cît de puternice le sînt numele că tata şi-a numit propria firma “Laboratoarele Tonnie”, iar cu Mandette voiam să numesc toate businessurile pe care le-aş fi făcut.

Mama este de-o eleganţă covîrşitoare. A purtat cu frumuseţe şi doar un simplu otgon de barcă pescărească şi ciorapi vişinii pînă la genunchi – pe plaja de la 2Mai, dar şi rochii de stambă, de mătase, de jersee create de tata sau cumpărate din magazine. Îmi aduc aminte de ultimul mare eveniment din familie, o nuntă a vărului meu Victor, la Rîmnicu’ Sărat, unde mama a fost de-o eleganţă...Din păcate, nu am fotografii de acolo.

Am atît de multe de povestit, de spus despre mama/Mandette, ghemul este atît de mare încît este greu pentru mine să aleg ce să spun şi ce să las.

De la ea am moştenit pasiunea pentru flori, pentru creşterea şi îngrijirea lor. Toată curtea de la Ploieşti este o floare. De ziua ei nepoţii se întreabă, an de an, ce fori să-i ia, ce flori îi plac. Răspunsul meu: toate florile sînt preferatele ei. Şi uite aşa ne întrecem în aranjamente de flori, care mai de care, an de an. Cînd e casa plină de flori îi joacă un zîmbet pe faţă şi ochii i se scaldă de soare şi bucurie.

Încerc să scot din marele ghem amintirile cu mama povestind; fie poveşti cînd eram copil, fie diferite întîmplări, fie snoave, fie din viaţa ei de copil, adolescentă, femeie matură. Doamne, de cîte ori nu am întrebat-o cum era Rîmnicu’ Sărat cînd era copil, cum erau bunicii. Aşa am început să aflu atîtea despre bunici, mătuşi de-ale ei pe care nu le ştiu decît după nume, de locuri şi întîmplări interesante sau dureroase. Aşa am aflat cum s-a cunoscut cu tata, aşa am aflat de pasiunea lor comună pentru muzică şi încă foarte multe. Nu am să înşir chiar tot aici. Astea toate sînt poveştile mele. Ea a fost atît Prinţesa, Cenuşăreasa, fetiţa cu chibriturile, Albă ca Zăpada, ursuleţul Martinică cît şi Judy Garland din Vrăjitorul din Oz. Pe de altă parte, tot cu ea vorbesc despre actori şi filme, despre meciurile de handbal, tenis de cîmp şi multe alte sporturi. Nu avem subiecte tabu noi două.

Mama este de o candoare şi de o răbdare extraordinare. Are un fler la oameni care te dărîmă. Nu ştiu dacă s-a înşelat cu oamenii vreodată. Aşa cum şi pe noi toţi ne ştie atît de bine, mai presus de cuvinte. Îi este suficient să-l vadă, doar o dată, pe un om şi nasu’ ei fin simte ce e de simţit. Aşa a făcut şi cu tata şi cu anumite “personaje” pe care tata le-ar fi angajat la firmă, fără ezitare. Cu alte cuvinte, l-a „scăpat” de pappy de combinaţii neplăcute. Şi o altă latură, de data asta, cu mine. Eram clasa a 7-a şi începuseră petrecerile între colegii de şcoală. Normal că la aceste party-uri veneau şi unii care nu ne erau colegi. Asta le făcea şi mai interesante. De teamă că nu mă va lăsa să mă duc săream geamul camerei şi o ştergeam bine mersi. Mă întorceam spre dimineaţă în aşa fel încît să fiu în pat cînd deschidea uşa la cameră să vadă dacă totul e în regulă. De multe ori ajungeam să trag doar pătura, nu să-mi scot hainele. Eram convinsă că nu ştia, iar odată cu trecerea anilor am crezut că a uitat. Ce mare mi-a fost mirarea să aflu că a ştiut. Norocul e că nu au durat escapadele mele. Sînt mai mult ca sigură că ar fi făcut ceva dacă se întindea gluma. Mi-o aduc aminte ce mutră poznaşă avea cînd i-am povestit şi cum m-a lăsat să-i spun pînă la capăt şi apoi, rîzînd, mi-a zis că a ştiut şi a vrut să vadă cînd îi voi spune.

Mam’ a avut mereu o răbdare, o înţelegere, o încredere în noi toţi pe care nu cred că le-am perceput totdeauna. De la ea am învăţat să fiu mai bună, mai tolerantă, mai blînducă. La ea îmi fuge gîndul prima oară cînd am ceva pe suflet, fie că apuc să-i spun, fie că nu.

Mandette – cea mai adevărată mamă din Sud-Estul Europei.

Adieu, Mr. Anania!

2011-02-01T18:15:00.002+02:00

În ultima Pastorală de Crăciun din 2010, ÎPS Bartolomeu remarca faptul că sînt tot mai mulți creștini care sărbătoresc “un Crăciun fără Iisus, o Bobotează fără aghiasmă, un Sfînt Ion fără Ioan şi, mai ales, un An Nou într-un revelion perpetuu, fără sfîrşit, condimentat cu narcotice vaporoase, straie impudice şi aburi etilici”.

Cine îşi doreşte un portret amplu, creionat de Mihai Neamţu, îl găseşte aici: Anania

Let's network! Let's communicate! Let's talk, people!

2011-02-01T00:39:00.000+02:00

Am văzut, în week-end, “Social Network”. Nu la cinema, ci acasă. M-am foit în fotoliu majoritatea timpului, l-am oprit de vreo două ori, o dată cît să-mi fac un drink, o dată pentru a-mi lua ceva de mîncare. Într-un cuvînt, m-am silit să-l duc pînă la capăt. Greu, frate, greu!

Filmul nu există din punct de vedere strict film. O fi luat el premii, o fi luat în calcul şi la Oscar, dar pe mine nu m-a convins cu nimic. Nu cu povestea, nu cu scenariu, nu cu jocul actorilor, nu cu realizarea. Cu nimic. Din păcate...

Dar mi-am pus nişte întrebări. Şi am pornit de la asta...

În urmă cu nişte ani, se inventase un termen nou – blogul, fiecare îşi făcea blog. Nu am fost atrasă de acest fenomen, atunci, doar buna mea prietenă Lav m-a ispitit pînă într’atît încît acum am blog. Şi nu-mi pare rău. Am realizat atunci, ca şi acum, că blogul sau facebook/orice reţea de socializare în care te bagi îţi “mănîncă” extrem de mult timp. Există oameni care au acest timp de consumat cu astfel de chestii, există oamnei care nu au acest timp, dar le place fenomenul şi ajung să-şi facă timp, există “addicted” şi există oameni cărora le place fenomenul, dar ştiu a-şi echilibra timpul consumat în diferite activităţi.

“Social networking” nu trebuie să reprezinte sfîrşitul unei vieţi sociale normale. Poţi, oricînd, cunoaşte oameni noi, “face-to-face” sau cu ajutorul reţelelor sociale. Reţelele sociale sînt, probabil, cea mai folositoare aplicaţie inventată pentru internet. Este uşor de folosit, oricine poate să-şi facă un profil. Vrei să ai prieteni în toată lumea, dar e cam greu să ajungi, fizic, la ei. Poţi ajunge cu ajutorul netului şi al reţelelor sociale, poţi vorbi, schimba fotografii şi orice date vrei. Tu decizi! Sînt atît de multe şi felurite reţele sociale. Pe toate gusturile şi dorinţele. Pentru puştime, pentru diferite categorii sociale, pentru diferite domenii de activitate. Sînt reţele cu dedicaţie pentru “verzii” ecologişti, pentru clubberi, pentru cinefili. Poţi alege! Un social network literar, cum este, de exemplu, Shelfari, e foarte bun pentru pasionaţii de lectură, pentru cei cărora le plac cărţile, dar şi părerile inteligente. La fel şi cu site-ul, pentru cei care pun accent pe business, LinkedIn, unde nu este vorba de pierdere de vreme din lipsă de preocupări, ci de a stabili contacte reale, folositoare pentru viaţa profesională. Pe de altă parte, reţelele mi se par interesante şi din punct de vedere al marketingului. Cine e activ pe reţelele sociale şi e interesat, poate ceva mai mult, de fenomen poate să-şi dea seama, relativ repede, fără mari şcoli absolvite, că Hi5 spune multe despre cum comunică adolescenţii, ce le place, ce nu le place, ce îi intrigă, ce îi provoacă, ce vor şi mai ales ce nu vor.

Ideea de bază este, după mine, că site-urile de “social networking” pornesc de la un principiu frumos - comunicarea.

Eu am o întrebare pe care, acum, o pun cu voce tare – comunicarea în online este mai simplă, mai uşoară, nu-l vezi, nu-l ai lîngă tine pe cel cu care “vorbeşti”. În online poţi fi ceva ce nu eşti, orice. Comportamentul online este identic cu cel offline? Şi dacă nu, atunci de ce o faci?

Comunicarea este frumoasă atîta timp cît are baze reale, concrete, nu impresii despre ce ai vrea să fii, despre cine nu eşti.

Nu ştiu dacă fondatorul facebook este un tip social, vorbăreţ, nu ştiu dacă avea o greutate de a intra în vorbă cu restul colegilor. Aşa ar putea părea din film. Ştiu că era firesc, poate, să se facă un film după acest subiect. Ne pune vreo problemă filmul în sine? Ne revelează ceva? Eu cred că orice film aduce cu el ceva, mişcă ceva în noi, fie de bine, fie de rău, dar avem o reacţie. Eu am realizat că am pierdut timpul văzînd filmul. Aş fi scris ceva, aş fi citit ceva sau aş fi văzut un film care să-mi lase ceva.

Ăsta e motivul pentru care am scris aici. Ce credeţi voi, dragii mei? Despre filmul ăsta adus în discuţie, despre comunicarea prin reţelele de socializare, despre...felul în care ne cheltuim timpul.

Politica paşilor mărunţi, mărunţei

2011-01-24T17:15:00.000+02:00

152 de ani de Unirea Principatelor. Adică Mica Unire. Nu vreau să vorbesc despre istoria zilei ăsteia. Nu vreau să vorbesc despre manifestările de astăzi de la Iaşi şi de la Focşani. Nu vreau să vorbesc nici de huiduielile, tot de astăzi, împotriva lui Traian Băsescu. Ba vreau, dar doar dintr-o singură perspectivă.

Oamenii au tot dreptul să-şi manifeste dezaprobarea pentru felul în care trăiesc, pentru felul în care este condusă ţara. O pot face asta cu o singură excepţie - momentul intonării imnului naţional. Asta s-a întîmplat la Iaşi. De ce mă leg de asta? Pentru simplu motiv că dacă vrem să ne respecte cineva trebuie, mai întîi de toate, să ne respectăm noi pe noi. Huiduielile pe durata imnului de stat dau dovada clară că nu ştim a face diferenţa, noi ca majoritate, între orice momente în care ne putem arăta nemulţumirile şi momentul intonării imnului de stat. Respectul pentru imnul naţional aş spune că nu prea există. Spun ”nu prea” pentru că există doar pentru o minoritate. Majoritatea nu are respect pentru nimic, inclusiv pentru imnul naţional. Nu mi-e frică să spun asta. Suntem o societate în care bunul simţ, valorile morale, toleranţa sînt doar nişte cuvinte, “ceva-uri” puse într-un colţ şi lăsate să "moară" acolo. Acolo unde l-au găsit şi pe ăsta micu’ – respectu’.

Ce ne mai place cînd ne uităm la alţii. Acolo vedem, acolo sesizăm că ceva e în neregulă. Ne uităm la TV, la filme în general şi vedem cum americanii au un respect extraordinar pentru steagul naţional, pentru imnul Statelor Unite. Comentăm aceste momente: “uite ce frumos..., ce mîndrii sînt ei; noi de ce nu putem, ei cîntă şi-şi respectă imnul, “încremenesc locului cînd se aude imnul SUA, uite ce bucurie au în ochi...etc.”

E vorba de respect, dragii mei. Cineva spunea că nu putem avea un viitor luminos fără cunoaşterea corectă a trecutului, fără respectul patriei în care te-ai născut. Astăzi, la Iaşi, preşedintele era huiduit pe intonarea imnului, la Focşani s-a adresat oamenilor şi le-a spus că a venit şi pentru cei care huiduie, dar a venit, în primul rînd, pentru respect. Respectul faţă de istorie, respectul faţă de trecutul acestei ţări. Nu, nu sînt un fan al preşedintelui Băsescu, dar cînd are dreptate, are dreptate.

Unde ne duce politica paşilor mărunţi? Sunt aşa de mărunţei de nici nu-i vezi.

Dar zic: Trăiască Cuza! Trăiască Kogălniceanu!

O căruţă de cuvinte

2011-01-11T17:44:00.000+02:00

" Fii atent la gândurile tale pentru că ele vor fi cuvinte.
Fii atent la vorbele tale pentru că ele vor fi fapte.
Fii atent la faptele tale pentru că ele vor fi obiceiuri.
Fii atent la obiceiurile tale pentru că ele vor fi caracterul tău.
Fii atent la caracterul tău, pentru că el va fi destinul tău! " - Talmud (capitolul Trup şi Suflet)

Vorbele din mine au devenit cuvinte care mi-au populat mintea şi apoi sufletul. Stările sufleteşti mi-au populat viaţa. Viaţa mi-a devenit mai frumoasă datorită prietenilor mei. De la ei am învăţat şi continui să o fac. Voie bună, dragii mei!

Nesimţirea ucide!

2011-01-04T22:10:00.000+02:00

Mă ia cu frig pe şira spinării, fraţilor. L-am văzut pe Vadim Tudor (era să scriu domnul Vadim Tudor) urlînd şi scuipînd un executor judecătoresc care “îşi permisese” să îl dea afară din sediul pe care partidul îl deţinea. Nesimţire. Evenimentul de astăzi mi-a adus aminte de reacţiile lui Gigi Becali care şi el îşi permitea să înjure judecătorii care îl judecau. Nesimţire, din nou.

Nu mai dau alte exemple de parlamentari, de oameni publici. Aş mai da un exemplu al unei “doamne” - cu o haină de blană o splendoare - care a deschis

uşa

maşinii - una de super lux - şi a golit în mijlocul străzii caserola, cu resturi de mîncare, în timp ce aştepta la semafor. Eu eram pe banda paralelă cu “doamna” şi am lăsat geamul lui Tico Rico şi am întrebat-o, zîmbind, dacă îi place curăţenia. S-a uitat lung la mine, s-a strîmbat şi i-am arătat din priviri ce a făcut. Ce era să-mi spună, ce era să facă? Să coboare din maşină şi să strîngă, din zloată, resturile de mîncare? Da, eu aşa aş fi vrut. Mai bine chiar, aş fi vrut să nici nu-i treacă prin cap să facă ce a făcut. A trîntit, ţîfnoasă, portiera şi a plecat pe roşu de la semafor. Nesimţire, pentru a treia oară.

Da, despre nesimţire scriu. Mă tot întreb de ce doar chestiile rele ies la suprafaţă. De ce doar gesturile urîte şi nesimţirea fac deliciile “jurnalelor” de ştiri?

Îmi aduc aminte că, undeva prin anii ’90, Alecu Paleologu povestea că dacă te duci, oriunde, în străinatate îi recunoşti pe români după pantofi. Cît de bine îmbrăcaţi ar fi fost, cît de bine ar fi vorbit pantofii îi trădau pe români – erau scîlciaţi. Andrei Pleşu crede că diferenţa, între români şi vest-europeni, o face curăţenia toaletelor publice. Eu aş putea plusa şi aş zice că, mai degrabă, absenţa acestora. Nu ştiu ce face diferenţa. Ştiu însă că nesimţirea ucide.

Am putea vorbi, însă de politeţe. Cea mai bună definiţie ar fi că politeţea înseamnă să îi protejezi pe ceilalţi în primul rînd chiar de tine însuţi, ca să zic aşa, să eviţi să îi incomodezi cu actele tale, cu vorbele tale, cu zgomotele tale, cu mirosurile tale, cu problemele tale. Sună de-a dreptul halucinant în România noastra, în care toţi fac eforturi să le fie cît mai remarcată prezenţa, nu cît mai ştearsă…

Eu am decis să reacţionez, făţiş. Am pornit de la evenimentul cu Vadim Tudor. Mă deranjează teribil cîtă importanţă dau “ştiriştii’ unor astfel de non-ştiri. Mă deranjează că nu discută nimeni de nesimţirea de care dau dovadă atît cei care sînt mai mereu la tv, cît şi a oamenilor simpli. Ce ar trebui să înveţe cineva din gesturile lui C.V. Tudor sau din limbajul deşănţat a lui Becali? Din păcate, învaţă ceva. Învaţă că aşa trebuie să facă ca să trăiască bine, să ajungă cineva, să parvină. Cîţi copii nu-şi doresc să ajungă ca Gigi Becali...

Mă lupt cu morile de vînt, sînt acest Don Quijote feminin al anilor 2010. De multe ori simt că înot împotriva curentului, dar nici că mă las.

Vă provoc să înotaţi alături de mine împotriva curentului. Dacă vă deranjează că vecinul de la etajul superior aruncă gunoiul pe geam şi nu la ghena, dacă vă deranjează tonul folosit de prezentatorii de la televizor – reacţionaţi! Nu vă mai înghiţiţi indignarea! Reacţionaţi! Doar aşa putem vedea mai multe ştiri bune, reale, optimiste la tv. Doar aşa putem înclina balanţa spre bine.

Ştiu...îmi veţi spune (sau doar veţi gîndi) că “doar cu o floare nu se face primăvară. Poate nu, dar cu un buchet...

Voie bună!

2011-01-03T01:18:00.000+02:00

Asta se vede de pe fereastra bucătăriei.

Rotiţele minţii se învîrtesc nebune, din palme îmi cresc aripi, ochii se bucură picurînd 2 lacrimi calde, grele pe obraz.

Dragii mei, să aveţi bucurie în suflete, să fremătaţi la orice imagine frumoasă, să tropăiţi de fericire cînd descoperiţi un om frumos.

La mulţi ani! 2011 cu speranţă şi încredere!

Magia iubirii

2010-12-29T17:01:00.000+02:00

Iubirea - din care s-a născut şi se naşte totul. Care ne echilibrează, ne dă răspunsuri. Care ne face mai buni. Mai solidari. Singulari. Corecţi şi drepţi, deopotrivă. Şi pe care ne e frică s-o scriem, s-o silabisim, s-o mărturisim. Despre care nu vorbim niciodată, e tabu.

Nu putem duce nimic la bun sfârşit în absenţa solidarităţii. Cred că una dintre marile şanse pe care ţi le oferă viaţa e să oscilezi cu un dozaj perfect între singurătate şi solidaritate. Dar poţi? Poate în iubire.

Cît costă pauzele de cafea

2010-12-22T18:41:00.000+02:00

Cu o aşa privire pauzele de cafea vor costa sigur foarte mulţi bani.

Mai exact, în Marea Britanie, răpeşte 24 de minute, zilnic, din timpul de muncă al fiecărui angajat. Evident că cei care au făcut un studiu pe subiectul ăsta sînt celebrii...cercetători britanici. Tot ei au descoperit că patru din zece salariaţi îşi pregătesc o băutură caldă de două ori pe zi, în vreme ce unul din cinci face asta doar o dată. Pentru o carieră întreagă, asta înseamnă 188 de zile şi 21 de ore. Iar pe angajator îl costă: 490 de euro de salariat pe an. Vă închipuiţi că pauza costă aproape 500 de euro?! Hahaha...

Specialiştii au ajuns la concluzia că pauza de cafea este de cinci ori mai costisitoare pentru o firmă decât pauza de ţigară. Un studiu realizat de London School of Economics relevă că angajaţii fumători provoacă companiilor pentru care lucrează o pierdere de 2,3 miliarde de euro anual. Potrivit calculelor Online Opinions, băutorii de cafea sau ceai le costă mai mult: 11,7 miliarde de euro. Pe mine cifrele astea mă cam lasă fără cuvinte, zău. Voi ce ziceţi?

Dar nu pot încheia aşa fără un "clue". Eu ştiu, din firma la care lucrez, de cîte ori sînt colegii mei la cafea şi la ţigare. Atunci cînd ai mai mare nevoie de ei...ştiţi şi voi. Dar, nu merge cafeaua (cafeluţa) fără ţigare, nu-i aşa? Eu nu mai fumez de 5 ani, dar nu mă opun, neapărat, ideii ăsteia de cafea şi ţigare. N-am făcut calcule cît ar costa compania. Îi las pe cercetătorii britanici să-şi bată capu' cu aşa ceva.

Pe de altă parte, mă gîndesc că avem, în majoritatea cazurilor, servicii sedentare, stăm pe scaune o zi întreagă, cu ochii lipiţi de calculator şi mişcarea lipseşte cu desăvîrşire. Drumul pînă la ţigare şi cafea ne mai pune muşchii în funcţiune şi sîngele în mişcare. Aşa că, după acest concept, ar trebui să bem la cafele cu nemiluita. Hihihi...

Lanţul de uşă

2010-12-14T22:06:00.003+02:00

" Lanţul de

uşă

Separă

uşa

de holul turbat
Ţine

uşa

să nu fugă pe scări
E asemenea lanţului greu din jurul
mormintelor, cînd fiecare seară
e un şir de funeralii.
îi leagă pe musafiri preventiv,

le zornăie cătuşe de aer între inele.

Lanţul de

uşă

strînge lumina
în fascii, leagă canatul de clanţă,
printre victime colaterale şi colindători.
Încinge rodia să nu derapeze, se ridică
asemenea podurilor mobile cu zgomot
descrescător.

El strînge

uşa

şi închide cheia cu cheia."

ION STRATAN sau Nino

Nino mi-a fost mentor, dar sună cam pompos, nu-i aşa? Ei bine, Nino mi-a deschis gustul pentru a scrie, el a crezut în ce şi cum pot scrie, el mi-a dat aripi. Nu credeam în ce scriam, probabil că nu aş fi continuat să scriu, dar Nino...

Tăceri de gînd

2010-11-15T19:03:00.000+02:00

Rămasă-n derivă

cu gîndu-n cuvînt

îmi spun cântecul

pe corzi de vioară.
Aşez în cuvinte

fior tremurat

îmbrac în sunete

negrele patimi.

Plâng în vocale.
În sufletul lemnului

umilit de lacrimi

coboară înţelesul

pietrei rare.

Inimă-n lacrimi
închid în durere

pornita cărare.

Ignoranţă la margini diforme.
Aglomerare

de semne prin vise,
cerneală de gînd

în nuanţe şi forme.

Nopţi ucise.

Cheile sufletului

2010-11-05T17:40:00.000+02:00

"Mortea ia înfăţişarea unui dar: moartea pare că însemnează ceva, nu se ştie ce. Eşti ca pe un balcon înalt, cu noapte multă dedesubt, în care arunci ţigările fumate şi încă aprinse: ţigările, gîndurile..." - Tudor Arghezi

Mari poeţi, de-a lungul vremii, au asemănat femeia
Cu o floare, cu un soare, c-o zeiţă, cu scînteie, cu o apă, c-o păpuşă
Eu, cum nu-s poet prea mare, zic că seamană c-o uşă.
Uşa către fericire, uşa către mîngîiere
Uşa ce spre taine duce galopînd...luna de miere.
Uşa către înrobire, uşa jugului etern
Uşa care-ţi deschide perspectiva spre infern.
De, dar ca s-ajungi să intri, e-o problema delicată
Fiindcă mai întîi de toate, uşa trebuie descuiată.
Şi treaba se face bine şi devine fericită
Nu cu cheia la-ntîmplare, ci cu cheia potrivită,
Cheia ei originală, orice uşă-n lumea asta
După nuntă şi tradiţie are cheia ei şi... basta!
Dar de iei un gen de uşă, simplă, dublă sau de tei
Şi-ai să vezi că merg la dînsa două sau mai multe chei.

Stai, n-o sparge cu toporul, nu ţipa, nu fă scandal
Ia-ţi mai bine portofelul şi te du la tribunal.
Ca să-ţi iei o altă uşă, liber trebuie să fii
Şi-asta costă, după leafă, de la 3 la 7 mii!
Cînd alegi o uşă nouă, trebuie s-o faci cu artă

Să n-aibă, Doamne fereşte, broasca defectă, spartă...
Că broasca atît e bună pînă n-a scăpat la chei,
Că pe urmă n-o mai fereci, nici cu două nici cu trei
E asemeni cu ulciorul, care dus prea des la apăTe trezeşti că-i sare smalţul, ori se sparge, ori se crapă.

[...]

Cheia - Adrian Păunescu

O uşa s-a închis pentru omul Adrian Păunescu. O uşă se deschide pentru poetul Adrian Păunescu.

Ana - un spirit puternic

2010-11-04T03:16:00.000+02:00

Ana este sora mea cea mică. În urmă cu ceva timp a fost întrebată, de o persoană de la human resources, ce înseamnă pentru ea că este pasionată de modă, de design vestimentar şi design de interior. Ana a încercat să-i explice persoanei cu pricina, iar replica acesteia a fost: "adică veţi veni la serviciu cu o pană la pălărie?". Pe Ana a pufnit-o rîsul, s-a ridicat şi a plecat. No comment.

Ana este un om puternic, cu o voinţă greu de egalat. Un om care a ştiut, încă de mică, ce îşi doreşte în viaţă. Cred că avea 10 ani, hai maxim 12 cînd îmi povestea ce vrea. Eu încă zburdam cu prietenii prin tot cartierul, descopeream o infinitate de lucruri, dar nu puteam spune ce vreau de la viaţă. Ei bine, sora mea cea mică este mai avansată ca mine, a ştiut încă de pe atunci. Şi i-a ieşit.

Copii fiind ne jucam cu păpuşi. Ea le făcea hăinuţe, le pieptăna şi le aranja, de fiecare dată altfel. Dintr-o etajeră veche, de colţ, moştenită de la bunici făcusem casa păpuşilor. Ca orice casă şi a păpuşilor noastre trebuia să aibă uşi, ferestre şi alte chestii. Eu eram cea care se ocupa cu meşteritul acestora. Nu prea mă interesau păpuşile. Pe cît de interesată era Ana de ele şi de look-ul lor, pe atît eram eu de dezinteresată. Eu - cu şurubăritul, meşteritul, bocănitul. Mini tehnicus.

Ana este cea din mijloc. În dreapta este Ileana, sora cea mare, de care am scris aici, iar în stînga mi-s chiar eu.

Ana şi-a păstrat pînă-n zilele noastre pasiunea pentru modă, pentru un look interesant. Este atentă la acele detalii care nu trec prin cap multora. De la haine şi vestimentaţie, în general, şi-a extins pasiunea şi către designul interior. A început cu propria casă, au urmat ale prietenilor şi apoi şi ale unora care au văzut ce pot face două mîini dibace. Cred că îl moşteneşte pe tata. El îi croia mamei, în anii '60, rochii, bluze, fuste. A croit şi desenat de cînd îl ştiu eu, adică de-o viaţă. Eu nu am talent la aşa ceva, Ileana are ceva talent la desen, dar nu la croit haine. Dar toate avem o atenţie sporită la detalii. Eu susţin că detaliile fac diferenţa; în orice.

Ana - un nume de o simplitate fascinant de frumoasă.
Ana - un om puternic.
Ana - un om pe care te poţi baza cînd pleci la drum greu.
Ana - o mamă extrem de tînără şi de receptivă la fiica ei, Ioana.
Ana - un om de milioane.

Ana este pasionată de muzică, rock cu precădere, cîntă la chitară şi are o voce cu un timbru special. În liceu cînta folk cu o colegă de clasă, iar varianta ei de la "Cîntec şoptit" mi-e îmi place mai mult decît cea cîntată la Cenaclul Flacăra.

Aici, într-o ipostază clară, la party Kiss. La acest party, organizat de firma A&A Records, a stat şi a machiat pe toată lumea. Fără să obosească. După care a dansat pînă la căderea cortinei.

Cînd vine vorba de muzică rock îi are parteneri de discuţii, de ascultat, de mers la concerte pe toţi nepoţii, pe fiica ei, pe sor'mea a mare. Dacă te nimereşti în preajma lor după vreun concert...e nebunie mare, vorbesc toţi odată, fiecare vrea să spună primul, înaintea celorlalţi. E o adevărată nebunie. Au fost la concertul AC/DC. Anei îi scăpărau călcîiele, iar ochii îi străluceau teribil.

Aş avea de povestit despre Ana pînă mîine şi tot nu m-aş opri. Un om bun, un om teribil de drag mie, un prieten de nădejde.

La mulţi ani, sor'meo!

Pe fire de poveste

2010-11-01T17:28:00.001+02:00

Pe alea pietruită, străjuită de copaci bătrîni, se zăreşte o căsuţă văruită în alb. Fusese cîndva primitoare, îngrijită, atrăgătoare. Acum este uşor lăsătă în uitare. Pe prispă stă o pisică ce priveşte cu ochi mari galbeni în jur. La cîţiva paşi mai încolo se afla cuşca unui căţel. Stă plictisit pe burtă şi mişcă din cînd în cînd din urechi.

Păşesc încet, cu teamă, pe aleea ce duce spre casă. Geamurile cu giurgiuvele vopsite, odată, în roşu aprins acum au doar urme de vopsea. Ochiurile mici de geam nu lasă loc privirii. Vîntul suflă uşor, ca dimineţile răcoroase de iunie. Faleza este liniştită, nici ţipenie de alte suflete. Mă bucur în gînd că pot auzi vîntul şi marea. Valurile se sparg în mal cu un fîşîit deja cunoscut urechilor mele. Am să mă duc mai tîrziu, gîndesc, să simt stropii săraţi pe faţă.

Una dintre ferestre e luminată. Un bec gălbui lasă loc luminilor şi umbrelor. Una dintre perdele se mişcă de vînt. Se dă la o parte. O mînă osoasă, cu degete subţiri şi tremurînde. Chipul brăzdat de riduri al unui bătrîn se iveşte timid, cu sprîncenele adunate deasupra nasului drept, ochii strălucind ca nişte licurici în noapte.

Bătrînul Cadîr e singur rămas printre valuri şi alge, printre dorinţe şi şoapte nespuse. Ochii îi ard de dorinţă, nu ar vrea să plece din ast’ lume fără să lase cuiva casa visurilor lui. Aici îi stă toată viaţa. Nevasta, Ghiulnar a murit, copii nu au avut.

O voce purtată de vîntul călduţ se auzi dinspre mare.

- Cadîre, mergi pe malul mării şi caută cea mai mică, mai murdară şi firavă scoică. Ia-o acasă, spal-o, las-o într-un pahar cu apă.

Bătrînul a încremenit. Nu era sigur că ceea ce aude e real. Este un om cu credinţă. Tot ce i se întîmplă este peste puterile lui. Cade pe-o piatră albă, teşită de vreme şi ploi. Capul îi cade greu în mîini. Soarele îi încălzeşte trupul. O şuviţă îi cade greu peste faţă. Cu sufletul bucuros şi zîmbet de copil pe chipul ridat, a pornit în căutarea scoicii. Cu multă atenţie păşeşte, nisipul îi păstrează conturul tălpilor, verifică scoicile ieşite în cale. Parcă le auzea chemîndu-l:

- Aici sînt! Pe mine mă cauţi!

A căutat pînă la căderea serii. Era speriat că nu va găsi ce trebuie. Paşii începeau să-i fie mai grei şi mai nesiguri. Dintr-o dată, la vîrful ghetei, o scoică extrem de mică, cît gămălia unui ac, spera să nu fie călcată de talpa uriaşă.

- Draga de tine!, gîndi bătrînul. Vei merge cu mine şi te voi îngriji !

Andrei aşeză scoica într-o batistă, o ţinea cu atenţie în palmă, ca pe un diamant, să nu o strivească. Mergea grăbit. Răsuflarea îi era fierbinte şi grea. Avea 90 de ani, moş Cadîr. Acasă a spălat cu dragoste şi multă grijă scoica. Ea începea să strălucească văzînd cu ochii. A lăsat-o într-un vas cu apă, a urmărit-o toată noaptea rugîndu-se din tot sufletul, cu lacrimi şiroind pe obraji. Oboseala şi plînsul l-au epuizat. Zorii l-au găsit dormind. Razele jucăuşe ale soarelui îi mîngîiau faţa. S-a trezit. Speriat, s-a îndreptat spre locul unde lăsase vasul cu scoica. L-a privit atent, s-a scărpinat la ochi - scoica nu mai era acolo.

Dimineaţa senină de iunie îi aducea o surpriză – pe mine. Din clipa cînd am depăşit capul promontoriului şi am văzut în zare casa albă, mică, uitată de vreme m-am îndrăgostit. Ştiam că ea este casa mult dorită. Aici sînt - pe valuri, cu alge, în soare şi nori, cu vînt şi cu aer sărat în pridvor.

In memoriam Alecsandru Butucelea

2010-10-27T02:11:00.001+03:00

Alecu Butucelea mi-a fost un prieten extrem de drag. Am combătut de-a lungul anilor despre cîte-n lună și-n stele. M-a susținut chiar și atunci cînd nici măcar eu nu mai credeam în mine.

Un intelectual incomod şi deopotrivă generos în ideile sale.

De cînd îl știu fuma pipă cu o mare plăcere. Plăcerea asta se întindea pînă într-acolo încît, acum mulți ani, la mare a plecat cu tata cu un caiac cu pînze. Manevrele lor nu au fost tocmai firești și s-au răsturnat. Dracii de noi, copiii ne amuzam de pe mal. Primul lucru pe care l-a considerat demn de salvat de apa sărată a mării a fost pipa și tutunul. Le-a pus, frumos, la soare, la uscat pe pietre. De abia după asta a reintrat în mare să salveze și caiacul. Isprava mi-a rămas întipărită, adînc, în minte.

Un om care a trecut prin mari suferinţe în ultimii săi ani de viaţă. Biblia alături de Coran și de "Memoriile lui Mahomed" i-au stat pe noptieră. Ultima carte pe care a tradus-o, "Memoriile lui Mahomed", i-a dat mari bătăi de cap, dar i-a plăcut să scormonească după informații. A fost un căutător.

Un om între oameni, Alecu, a plecat spre steaua lui.

Matematică+poezie=prietenie

2010-10-21T01:23:00.001+03:00

O știu de-o viață și-mi e tare dragă. Are o mare pasiune pentru cifre, pentru detalii exacte și pentru claritate în exprimare. Am încuiat-o, cîteodată, fără să vreau, cu metaforele mele, cu poeziile...Mi-a făcut, însă, cea mai mare bucurie cînd a ales una dintre poeziile mele ca fiind cea care o "gîdilă" cel mai mult. Cred că fiecare dintre noi ne simțim mai aproape de o anumită scriere, e una care e cel mai tare pe sufletul nostru. Deni și-a ales una dintre ale mele. Fără să știe mi-a făcut cea mai mare bucurie. La mulți ani, prietena mea mea dragă!

Asta este pentru tine...

Cod roşu

2010-10-15T17:25:00.000+03:00

Amețesc.

Îmi fug pereții,

camera pare rotundă.

Sub pat stau aliniate

fantomele la pândă.

Stresu-n valuri mă cuprinde,

mintea urlă obosită.

Îi dau o dușcă tare

și-o fac fericită.

Moderator / Moderatoare by Andrei Plesu

2010-10-13T23:44:00.003+03:00

Este atît de în asentimentul meu scrierea lui Andrei Pleşu încît m-am hotărît să iau textul integral şi să vi-l aduc în atenţie. Nu am nimic altceva de comentat. Asta-mi e şi mie părerea.

"Am mai scris, în treacăt, despre unii dintre moderatorii noştri de televiziune. Degeaba. Nu că m-aş aştepta să-i văd transformându-se peste noapte în figuri exemplare ale meseriei. Dar mi-aş dori să întrezăresc, pe chipul lor, măcar din când în când, o umbră de reflexivitate, un mic dubiu de sine, un minim efort de autoeducaţie. Mi s-ar părea normal să simt că îi preocupă statutul lor profesional, rolul şi rostul prestaţiei lor. Inutil. Dacă e să dau o definiţie globală a „breslei" aş spune că e vorba de o sumedenie de inşi cu trei caracteristici: 1. o suverană siguranţă (şi mulţumire) de sine, 2. un fond nevindecabil de proastă dispoziţie şi arţag şi 3. conştiinţa unei competenţe fără breşă, în toate domeniile, dublată de convingeri politice ferme. Moderatorul român e un domn sau o doamnă care are de spus ceva şi preferă să o facă recurgând la câţiva invitaţi, mai mult sau mai puţin decorativi. Moderatorul român nu moderează: ia la întrebări, dojeneşte, demonstrează şi condamnă. Nu e o fire interogativă: are, încă dinaintea emisiunii, toate răspunsurile. Acest tip de comportament e la antipodul tuturor definiţiilor pe care termenul „moderator" le subînţelege. Moderatorul e un „prezentator", adică cineva care facilitează prezenţa a ceva sau a cuiva, în beneficiul publicului. Evident, treaba lui nu e să se prezinte pe sine. Mai departe: moderatorul e, structuralmente, „gazdă". El invită, primeşte şi se străduieşte să-şi slujească cu graţie musafirii, aşa încât toată lumea să se simtă bine: nu-i ceartă, nu le varsă vinul în poală, nu le dă lecţii. Şi face tot ce poate ca să stimuleze conversaţia. Când unii dintre invitaţi intră în contradicţie cu alţii, rolul moderatorului este să potolească asperităţile, să destindă atmosfera, să asigure tonul civilizat al discuţiei. Moderatorul e, prin excelenţă, un „arbitru". Nu ţine partea nimănui, nu acceptă complicităţi cu o opinie împotriva alteia. Aliatul lui este telespectatorul care vrea să se lămurească, ascultând argumentele tuturor celor angajaţi în dispută. Moderatorul e un „mediator": el încearcă să creeze o punte între exponenţii taberelor opuse, să întreţină şi să modeleze dialogul, astfel încât fiecare voce să se audă distinct, iar cei care ascultă să-şi facă o idee proprie despre subiectul aflat în dezbatere. Aud că, în Statele Unite, moderatorului i se spune, prescurtat, MC, adică „maestru de ceremonii". E o bună circumscriere a profilului său: el administrează „protocolul" unei confruntări, o pune în scenă, are grijă ca regulile „coreografiei" dialogale să fie respectate. Înţeles astfel, moderatorul e responsabil cu „ţinuta" şi cu „stilul" evenimentului. Mai nou, a apărut şi conceptul „moderatorului de forum" care, în principiu, se îngrijeşte tocmai de igiena textelor expediate pe internet, suprimând insulta, divagaţia, manifestările extreme. (La noi e o meserie încă inexistentă). În sfârşit, până şi în fizică, se numeşte „moderator" o substanţă folosită în reactoarele nucleare pentru a tempera viteza neutronilor prea rapizi. E vorba, aşadar, tot de un agent regulator, de o instanţă care „încetineşte" pripelile, care ţine energiile disparate sau excesive sub control.

Mă întreb dacă moderatorii noştri s-au gândit vreodată la această semantică a posturii lor. Nu le-ar strica. Ar înţelege, poate, că nu trebuie să-şi ia aere de dresori severi, de gospodine nervoase sau de diriginţi nemulţumiţi. Şi că nu ne interesează foarte mult ce cred ei despre lume şi viaţă, pentru simplul motiv că, deocamdată, nu au de raportat nicio ispravă personală, în afara micilor lor bombăneli pe sticlă."

Mai bine scris decît aş fi făcut-o eu? Poate. Mai academic, mai elevat? Cu siguranţă. Mai direct sau mai clar? Nu, cu siguranţă. Bucuraţi-vă de o scriitură frumoasă care face cinste blogului meu.

Mă simt

2010-09-23T02:24:00.000+03:00

O ploaie nebună de vară. O mare cu plaje line. Un cer cu milioane de stele. Mă simt un soare fără nori.

Mă simt un liliac ce doarme cu capul în sus.
Mă simt un buştean purtat de ape. Un râu de munte vijelios.
Aşa mă simt.

Un vînt care bate-n rafale.

Mă bat cu morile de vînt, fără vînt şi alung sturzii din sălciile din spatele casei.

Am chemat vrăbiile verzi să le dau un bileţel pentru voi.