A început toamna! La mulţi ani, pappy!

Pentru mine toamna începe pe 9 septembrie. Nici mai devreme, nici mai tîrziu. Toamna vine la pachet cu ziua tatei. 

Toamna nu-mi sfâşie inima ci mi-o alintă cu foşnetul vântului, cu ploi care inundă sentimente, cu amurgurile roşii şi cu galbenul câmpiilor.

Tata – am atîtea poveşti şi atîtea vorbe şi sentimente că mă rătăcesc printre ele şi cuvintele nu se aştern. Sau, mai bine spus, îşi caută drumul pe pagina albă. Tata este un personaj, un om pe care am învăţat să-l preţuiesc - de mică cînd mă lua, tandru, de mînă şi mă urca pe şaua bicicletei să mă înveţe să merg pînă ce m-am făcut mai mare de-o şchioapă şi-l pot suna pentru orice întrebare o am, pentru orice dorinţă, nelămurire sau pur şi simplu o simplă vorbă.

Tata a fost singurul copil la părinţi, dar cred că şi-a dorit o familie mare pentru că are 3 fete – cucuiete şi 5 nepoţi – năzdrăvani. Am denumit familia, Clanul pentru că sîntem foarte legaţi unii cu alţii, pentru că el, de acolo din fruntea mesei, este ca Naşul. Are grijă, din umbră de cele mai multe ori, de noi toţi. Nu sîntem un clan de tip mafiot ci Clanul bunului simţ şi al prieteniei în familie.

 Şerban sau Tonnie cum l-au alintat, de mult, prietenii este un deschizător de drumuri, un pioner fără uniforma adecvată de pe timpuri, un fel de Don Quijote. E un scormonitor. De la el am  înţeles că trebuie să culegi toate datele/informaţiile şi apoi să le amesteci în propria-ţi minte şi să-ţi faci o părere. E un iubitor al muntelui, al excursiilor, nu este week-end în care să nu se fi dus la vreo pădure, pe vreun munte, să vadă, să se bucure, să trăiască frumos.

Şerban s-a îndrăgostit de o fată, la munte, pentru că în bocancii grei de munte ea purta ciorapi de mătase. La scurt timp i-a devenit nevastă. A pictat pereţii primei lor case de la Oneşti să fie altfel, i-a desenat şi croit mamei rochii care mai de care, toate în pas cu moda, a cusut primul cort pentru prima lor vacanţă la mare. Şi cîte mai sînt...

Tonnie nu a plecat niciodată în vacanţă fără mama şi fără noi, zgaibele de fete. Nu cred că a fost vară/iarnă să nu mergem în vacanţă. M-a învăţat să merg pe schiuri, m-a trimis la patinoar, m-a învăţat să înot. Dar cel mai frumos lucru pe care l-am învăţat de la el este bunătatea.

Mă amuzam în fiecare vacanţă cum oamenii credeau că este ba pictor/sculptor, ba profesor/doctor, ba orice fel de artist. Tata este o părticică din toate şi ceva în plus, este biolog. Are o minte fabuloasă, dar e pe undeva şi haios pentru că nu este în stare să ţină minte numele oamenilor sau numere de telefon. În schimb, întreabă-l cum se cheama în latineşte o plantă, de exemplu sau din ce specie este acel viermişor ciupitor din apa Mării Negre. Îţi va răspunde imediat.

“Prinde” imediat tot ce este nou. Mi-aduc aminte că în anii ’90 nu ştiam ce e ăla un computer şi nici cum arată. Ei bine, din dorinţa de a afla cum funcţionează şi cu ce-l poate ajuta în meseria lui a învăţat, la aproape 60 de ani, cum să folosească aşa o “sculă”. Acum e deja în elementul lui cînd “calculatoriseşte” – cum spune mama cînd el lucrează la computer. Firma pe care a înfiinţat-o în aceeaşi ani ’90 este plină de aparatură de laborator comandată de computer. Şi-a instruit nepoţii, pe cînd erau încă mici, să lucreze la computer. E adevărat, în primă fază, le-a deschis computeru’ şi i-a lăsat să se joace. Ceva s-a prins de unii dintre ei – cel mai mare nepot este specialist IT, iar al treilea este un dibaci în ale computerelor.

N-aş vrea să închei înainte de a mai spune că este pasionat de muzică, jazz-ul fiind una dintre marile plăceri. Ca să fie tacîmul complet a cîntat la contrabas într-un band, undeva în anii ’60. Am găsit şi-o poză din acele vremuri, dar este atît de stricată de vreme că de abia disting eu că cel din fotografie e tata.

Tata e un cub cu milioane de faţete. În toate, indiferent cum roteşti cubul, îl regăseşti şi te găseşti.

La mulţi ani, daddy!